Divertisment
Obiceiuri și tradiții de Anul Nou: Plugușorul, Jocul Ursului și al Caprei, Umblatul cu Sorcova
Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară.
Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde, pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.
Plugușorul
Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.
„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”, citat de antena3.ro
Mersul cu Buhaiul
Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti.
Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii. Obiectul buhai este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur. Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri. Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.
Jocul Ursului
Un alt obicei arhaic care se petrece în Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie. Jocul Ursului este aducător de fertilitate, iar sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.
Jocul Caprei
Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă. În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.
Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru atragerea roadelor bogate. Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.
Umblatul cu Sorcova
Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvântul „surov”, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime. Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.
Sursa foto: Radio Impuls
Divertisment
Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul de la Mănăstirea Gorovei, simbol al credinței ortodoxe românești (foto)
Mănăstirea Gorovei, situată în județul Botoșani, în apropierea localității Vârful Câmpului, este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute locuri de pelerinaj din nordul Moldovei, fiind strâns legată de cinstirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și de icoana sa făcătoare de minuni.
Așezământul monahal poartă hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” și reprezintă de peste două secole un important centru de spiritualitate ortodoxă, atrăgând anual mii de credincioși din toate regiunile țării.
Originea mănăstirii este legată de o tradiție veche păstrată în memoria locală și în documentele bisericești. Potrivit acesteia, pe locul actualului așezământ a existat o poiană aflată pe moșia Mănăstirii Dragomirna. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, monahul Avramie a început aici viața pustnicească și a ridicat o bisericuță de lemn între anii 1740–1742. Locul a fost ales deoarece aici fusese descoperită o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, ascunsă în pământ, fapt considerat de credincioși un semn providențial. Descoperirea icoanei a dus la formarea unei comunități monahale și la întemeierea mănăstirii.
De-a lungul timpului, mănăstirea s-a dezvoltat și a fost extinsă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost construită biserica mare de zid, care a înlocuit treptat vechiul lăcaș din lemn. Lucrările au fost susținute de arhimandriții Macarie Jora și Vitalie Lemnea, iar noua biserică a devenit centrul vieții religioase din așezământ.
Faima Mănăstirii Gorovei este însă legată în primul rând de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta este considerată unul dintre cele mai prețuite odoare religioase din Moldova. Potrivit tradiției, icoana ar fi fost ascunsă în vremuri tulburi și descoperită în mod minunat pe locul unde avea să fie ridicată mănăstirea. În jurul ei s-a dezvoltat o puternică evlavie populară, iar numeroși pelerini vin să se închine și să se roage pentru sănătate, ajutor și întărire sufletească.
Documentele bisericești arată că icoana este realizată în stil neobizantin, cu influențe rusești. Nu se cunoaște cu exactitate autorul sau locul în care a fost pictată, însă se știe că în anul 1834 a fost îmbrăcată în argint aurit prin contribuția unor binefăcători. Sfântul Ioan Botezătorul este reprezentat în chip de înger, cu aripile strânse, ținând un filacter pe care este înscris îndemnul evanghelic la pocăință: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”. Întreaga compoziție artistică este bogat ornamentată și reflectă respectul deosebit acordat icoanei de-a lungul generațiilor.
În tradiția ortodoxă locală, icoana este considerată făcătoare de minuni. De-a lungul secolelor au fost consemnate numeroase mărturii despre ajutorul primit de credincioși în urma rugăciunilor rostite înaintea ei. Aceste relatări au contribuit la transformarea Mănăstirii Gorovei într-un important loc de pelerinaj din nordul României. În fiecare an, la sărbătorile dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, mii de persoane participă la slujbele oficiate aici și se închină icoanei, considerată un adevărat simbol al mănăstirii.
Viața monahală de la Gorovei a traversat perioade dificile, inclusiv anii regimului comunist, însă obștea a reușit să păstreze neîntreruptă tradiția rugăciunii și a slujirii.
După 1990, mănăstirea a cunoscut un proces amplu de restaurare și înnoire, fiind refăcute clădiri, consolidată infrastructura și îmbunătățite condițiile pentru pelerini. În prezent, așezământul continuă să fie un reper spiritual important al județului Botoșani și al întregii Moldove.
Mănăstirea Gorovei nu este doar un monument religios și istoric, ci și un loc unde credința populară, tradiția monahală și patrimoniul ortodox se întâlnesc într-un mod deosebit. Icoana Sfântului Ioan Botezătorul, care a stat la originea întemeierii sale, rămâne până astăzi centrul vieții duhovnicești a mănăstirii și principalul motiv pentru care credincioșii continuă să ajungă aici din toate colțurile țării. Prin istoria sa de aproape trei secole, prin atmosfera de liniște și rugăciune și prin renumita icoană făcătoare de minuni, Mănăstirea Gorovei ocupă un loc aparte între marile vetre monahale ale Moldovei.

Sursa: facebook/Puterea Cuvintelor
Sursa foto: Silviu Foca
Divertisment
Legenda Sânzienelor, una dintre cele mai frumoase și misterioase povești din folclorul românesc
Legenda Sânzienelor este una dintre cele mai frumoase și misterioase povești din folclorul românesc, transmisă din generație în generație de sute de ani.
Se spune că demult, când lumea era mai aproape de cer și oamenii puteau simți mai ușor prezența divină, Dumnezeu a trimis pe pământ niște fecioare de o frumusețe nepământeană pentru a ocroti natura și oamenii. Acestea au fost numite Sânziene sau Drăgaice.
Cu părul auriu ca spicele de grâu coapte și îmbrăcate în veșminte albe țesute din lumină și nori, Sânzienele coborau în fiecare an în noaptea de 23 spre 24 iunie. Ele dansau în hore fermecate prin poieni și peste câmpuri, iar pe unde treceau lăsau în urmă flori, belșug și rod bogat.
În timpul dansului lor, iarba creștea mai verde, florile înfloreau mai frumos, iar livezile se umpleau de fructe. Oamenii credeau că Sânzienele binecuvântează gospodăriile celor harnici și aduc sănătate copiilor, fertilitate pământului și noroc fetelor care își doresc să-și găsească alesul.
Legenda spune că în această noapte cerurile se deschid pentru câteva clipe, iar cei cu suflet curat pot primi răspuns la rugăciunile lor. Roua căzută peste flori este considerată binecuvântată și are puteri tămăduitoare.
Totuși, Sânzienele nu sunt doar blânde și binevoitoare. Dacă oamenii uită să le respecte sărbătoarea, dacă muncesc în ziua lor sau distrug florile și natura fără rost, ele se pot supăra. Atunci trimit furtuni, grindină și secetă peste câmpuri, pentru a le aminti oamenilor să respecte rânduiala lăsată de Dumnezeu.
De aceea, în ziua de 24 iunie, românii culeg flori de sânziene și împletesc cununi pe care le așează la porți, ferestre sau lângă icoane. Aceste cununi sunt considerate simboluri ale protecției, sănătății și norocului pentru întreaga familie.
Și astăzi, în multe sate românești, se spune că dacă privești cu atenție într-o noapte liniștită de Sânziene, ai putea zări, pentru o clipă, siluetele albe ale fecioarelor fermecate dansând prin lumina lunii, aducând binecuvântare peste lume.
Sursa: facebook/Secretele Media
Sursa foto: Ciao.ro
Divertisment
Mănăstirea Vorona: viața noastră este un cer care uneori se înnourează, alteori este senin
Dumnezeu ne cheamă lângă El, ne dăruiește prilejuri de vindecare, ne deschide într-o realitate a vieții, plină de belșug, mulțime de harisme și capacități, frumusețe și binecuvântare, în viața noastră de zi cu zi.
Acolo unde trăim, acolo unde lucrăm nu rămâne inactiv, ascultă-ți vocea inimii, Dumnezeu vorbește prin ea, îndrăznește cu credință ce este mai bine pentru tine și pentru cei din jur tău.
Viața nu înseamnă doar respirația care trece prin pieptul nostru, ci ceva mai adânc, ceva mai esențial și veșnic, ceea ce îți dă sens și bucurie, când se luminează de ziuă și spui, trăiesc cu un scop, când se înserează și Îl slăvești pe Dumnezeu pentru toate cele pe care le-ai trăit astăzi cu plinătate.
Viața noastră este un cer care uneori se înnourează, alteori este senin. Însă să nu uităm niciodată, chiar și în cele mai întunecate zile și ore, că soarele este mereu acolo. Privește și aleargă către Dumnezeu chiar și în clipele în care tu nu crezi în El, El crede mult în tine. Pentru că am fost creați pentru Rai. Răspunsul tăcut al iubirii către o lume care a uitat tot mai mult să iubească. Fiindcă omul fără bucurie nu are comuniune cu Dumnezeu.




