Momentul de cultură
S-au împlinit șapte ani de la moartea „ultimului” suveran al României, Regele Mihai I
La data de 5 decembrie 2017, a încetat din viață Regele Mihai, ultimul suveran al României.
Regele Mihai al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al regelui Carol al II-lea şi al reginei Elena, principesă a Greciei.
După decesul în anul 1927 a regelui Ferdinand și în condiţiile în care prinţul Carol, moştenitor al tronului, renunţase oficial la succesiune, Mihai I a devenit rege al României, la numai şase ani. Însă din cauza vârstei, prerogativele demnităţii regale au fost asumate, în 1927, de o Regență în componenţa căreia intrau unchiul regelui, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Contrar angajamentului de a nu mai avea nicio pretenţie asupra tronului, Carol al II-lea a revenit în ţară, în 1930, proclamându-se rege. În această situaţie, lui Mihai i s-a conferit, la 8 iunie 1930, titlul de „Voievod de Alba Iulia”. În aceeaşi lună, regina mamă Elena a plecat în exil, iar Mihai a rămas în grija tatălui, unde a urmat cursurile unei şcoli pe care regele Carol al II-lea a organizat-o la Palatul Regal, alături de copii ce proveneau din toate colţurile ţării şi din toate categoriile sociale.
Mai târziu, a urmat cursuri de sport şi a început pregătirea militară, devenind, la vârsta de 14 ani, sublocotenent în Armata Română. După o domnie controversată, Carol al II-lea a fost nevoit să cedeze, la începutul lui septembrie 1940, puterea către generalul Ion Antonescu.
La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea va abdica astfel că prerogativele regale vor fi preluate de către fiului său, Mihai, care va reveni, astfel, la tronul României.
Începând cu anul 1943, în jurul regelui s-a coagulat o opoziție antonesciană, pe fondul schimbărilor de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial.
La 23 august 1944, începând cu ora 22.00, s-a transmis la radio „Proclamaţia către ţară”, prin care regele Mihai anunţa „ieşirea țării din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Forțele Aliate.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, monarhul român a fost decorat, în iulie 1945, cu ordinul „Pobeda”, una dintre cele mai înalte distincţii sovietice, distincție acordată regelui Mihai pentru „actul curajos” ce a dus spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite”.
După anul 1944, treptat, atribuţiile regelui au fost reduse, până când au devenit simbolice, asta ca urmare a strategiei puterii politice de la Moscova prin care se urmărea abolirea monarhiei și instaurarea regimului comunist în România.
În anul 1947, în condiţiile ocupaţiei militare sovietice şi a eliminării de pe scena politică românească a partidelor politice tradiţionale precum Partidul Național Ţărănesc şi Partidul Național Liberal, monarhia a devenit ultimul obstacol în calea subordonării ţării intereselor Moscovei.
La data de 30 decembrie 1947, comunişti l-au forţat pe regele Mihai I să abdice şi să părăsească ţara, fapt petrecut în ianuarie 1948. La scurt timp, acesta a făcut declaraţii privind abdicarea sa forţată, iar reacţia conducerii comuniste nu a întârziat să apară, astfel că în urma deciziei Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, familiei regale i s-a retras cetăţenia română.
Mihai I s-a căsătorit, la 10 iunie 1948, la Atena, cu principesa Ana de Bourbon Parma, cu care avut cinci fiice: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Familia Regală a locuit, până la sfârşitul anului 1948 în Florenţa la locuinţa reginei mamă, Elena.
În anul 1949, regele Mihai I şi regina Ana s-au mutat la Lausanne, iar din anul 1950, în Marea Britanie, unde au locuit până în 1956, când s-au stabilit în Elveţia, la Versoix, lângă Geneva. Din 2004, s-au mutat la Aubonne, în Elveţia.
Regele Mihai a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, gândit ca un guvern al României în exil. A păstrat legătura cu refugiaţii români din străinătate şi s-a adresat ţării prin mesajele de Anul Nou, transmise de la postul de radio Europa Liberă.
În aprilie 1992, regele Mihai, împreună cu familia sa, au sărbătorit, pentru prima oară după 44 de ani, zilele de Paşti la Mânăstirea Putna şi au vizitat Bucureştiul, în cadrul unei vizite cu caracter privat. Totodată, de marile sărbători creştine şi în funcţie de angajamentele lor publice, regele Mihai şi regina Ana au participat la diverse manifestări organizate fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta din Bucureşti.
La 21 februarie 1997, prin Hotărârea de Guvern nr. 29, s-a revocat Decizia Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, Mihai I redevenind cetăţean român.
În data de 5 decembrie 2017, la Aubonne în Elveția, fostul suveran s-a stins din viață și a fost înmormântat pe 16 decembrie 2017, în noua catedrală arhiepiscopală din Curtea de Argeș, alături de regina Ana, care fusese înmormântată tot aici la data de 13 august 2016.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Sursa foto: Cancan
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




