Momentul de cultură
Revolta țăranilor de la Vadu Roșca, din județul Vrancea, împotriva colectivizării
După instaurarea regimului comunist din România, autoritățile au desfășurat în perioada 1949–1962 un amplu proces de colectivizare, ce a constat în confiscarea proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat.
Totul a început după ce în Plenara Comitetului Central a Partidului Muncitoresc Român din 5 martie 1949 s-a hotărât colectivizarea agriculturii după modelul sovietic, iar Decretul 133 din aprilie, același an, a creat și cadrul juridic necesar trecerii tuturor suprafețelor agricole în proprietatea statului.
Propaganda comunistă insista pe faptul că predarea pământului de către țărani se face de bună voie, iar ziarele vremii scriau cum aceștia vin să se înscrie cu „bucurie” în colectivă, deși în realitate oamenii erau împotriva colectivizării.
Tot în această perioadă autoritățile comuniste au „inventat” așa numitele „cote agricole”, care oficial erau trecute în manualul „Obligațiuni de predare”, manual care se găsea la Sfatul Popular al fiecărei comune și în baza cărora țăranii erau obligați să predea statului o mare parte din producția gospodăriilor lor. Însă cum aceste cote erau prea mari și nu lăsau oamenilor mai nimic pentru supraviețuire, au izbucnit revolte țărănești pe aproape tot cuprinsul țării, revolte ce au fost reprimate însă sângeros de trupele de Miliție și Securitate.
Astfel, numeroși țărani au murit împușcați, alții au fost arestați și chiar executați sumar, ori au fost deportați și condamnați la pedepse foarte grele. Dintre multitudinea de revolte țărănești a acelor ani se remarcă cea de la Vadu Roșca din județul Vrancea, când în speranța că vor reuși să-i convingă că îi așteaptă o viaţă mai bună dacă vor intra în gospodăria agricolă colectivă, comuniștii de aici au mimat dialogul cu ţăranii. În acest sens au fost trimiși numeroși „specialiști” care prezentau „binefacerile” colectivizării și „viața nouă” a locuitorilor de la sate.
Oamenii însă nu s-au lăsat înşelaţi de propaganda comunistă, aşa că au urmat ameninţările, bătăile şi şantajul. Cu toate acestea, țăranii au rezistat, deoarece își apărau singurul lucru pe care îl aveau mai de preţ, anume pământul pe care îl munceau din generație în generație. Și cu toate că lucrurile s-au tergiversat timp de câțiva ani, în ziua de 4 decembrie a anului 1957 „răbdarea” comuniştilor a luat sfârșit, iar trupele de Securitate au intrat în sat pentru a-i aresta pe „agitatorii” ce sfătuiau pe țărani să se împotrivească colectivizării.
În acea zi de iarnă, clopotul bisericii a început să bată și o mulțime de bărbați, femei, copii și bătrâni, s-au strâns în mijlocul satului ca să-şi apere pământul de pe urma căruia trăiau. A urmat apoi o altercație între țărani și trupele de Securitate care au deschis focul în plin, iar nouă oameni au murit pe loc, alţi 48 fiind răniţi. După măcel a urmat o adevărată vânătoare a ţăranilor participanți la revoltă, soldaţii mergând din casă în casă și ridicându-i pe cei care s-au opus colectivizării. Ba mai mult decât atât, familiile nu au fost lăsate nici măcar să-şi ia morţii pentru a-i îngropa creştineşte, deoarece cadavrele au fost strânse la marginea satului şi apoi duse la Focşani unde au fost îngropate în două cimitire fără niciun semn de identificare.
Trebuie amintit că trupele de Securitate ce au acționat la Vadu Roșca au fost coordonate de cel care avea să devină câţiva ani mai târziu preşedintele ţării, anume Nicolae Ceauşescu, care la acea dată era membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, fiind responsabil cu Secția Agrară, având de asemenea gradul de general-locotenent, fiind în același timp şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei.
Astfel, represiunea de la Vadu Roșca a fost doar o mică partea a unei campanii violente împotriva țărănimii, începute după declanșarea colectivizării în martie 1949, care după o scurtă pauză în anul 1958, a continuat în ritm accelerat și a fost declarată încheiată în martie 1962, când au rămas necolectivizate doar terenurile din regiunile de munte care nu prezentau interes economic pentru regimul comunist.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




