Momentul de cultură
Moartea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu
La data de 17 noiembrie 1985 era ucis, prin tortură, în arestul Securității, disidentul anticomunist Gheorghe Ursu.
Trebuie amintit faptul că el era inginer constructor la Institutul de Proiectări în Construcții din București, fiind născut la data de 1 iulie 1926, în orașul Soroca din Basarabia.
În timpul războiului, mai precis în anul 1941, familia lui Gheorghe Ursu s-a mutat la Galaţi, iar el va urma cursurile Liceului Vasile Alecsandri din acest oraș, începând încă de atunci să scrie primele volume de versuri.
Între anii 1945 și 1950 va fi student la Politehnica din București, la Facultatea de Construcții și încă din timpul studenției se angajează voluntar pe unul din marile șantiere industriale, crezând pentru moment în promisiunile noului regim de începere a amplului program de reconstrucție a țării după război. Se înscrie în Partidul Comunist, dar repede dezamăgit de turnura evenimentelor politice, devine, prin atitudinea sa contestatară, un ins incomod pentru regimul comunist.
În anul 1950 este exclus din partid pentru întrebările nonconformiste pe care le punea în legătura cu guvernarea comunistă, dar și pentru prietenia sa cu „elementele reacționare”.
Între anii 1950 și 1985 lucrează neîntrerupt la Institutul de Proiectări în Construcții din București, specializându-se în calculul structurilor de rezistență pentru construcții. Astfel, el proiectează un număr impresionant de construcții, de la apartamente de locuit, la hoteluri, stadioane și hale industriale.
În anul 1970 i s-a publicat la Editura Litera un volum de versuri numit „Mereu Doi” cu o prefață scrisă de Nina Cassian, volum ce s-a bucurat de numeroase aprecieri.
Fiind un pasionat al artei universale, va face câteva excursii de documentare în Occident, obținând cu greu, și întotdeauna numai în urma unui lung ciclu de refuzuri, pașaportul din partea autorităților romane. În timpul acelor călătorii a intrat în legătură cu câțiva disidenți români din Occident, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, două dintre cele mai cunoscute voci ale postului Radio Europa Liberă.
La sfârșitul anilor ’70, Gheorghe Ursu devine un sarcastic critic al abuzurilor regimului comunist și al cultul personalității lui Ceaușescu, iar cea mai mare parte a acestor critici le-a încredințat unui jurnal intim, de unde deseori citea, în forme literare, în cercuri de prieteni.
La începutul anilor ’80 el va începe să tipărească afișe antitotalitare, fiind însă imediat arestat pentru „intensă activitate de propagandă dușmănoasă” împotriva regimului.
Gheorghe Ursu a fost din nou arestat pe 21 septembrie 1985, pe motiv că deținea valută, respectiv pentru că într-una dintre numeroasele percheziții la domiciliu i s-ar fi găsit suma de 17 dolari americani. În realitate, a fost arestat în urma denunțului unei colege de serviciu, care a intrat în posesia jurnalului său intim, jurnal confiscat ulterior de Securitate. Jurnalul său intim avea 61 de caiete reprezentând însemnările zilnice pe perioada 1949-1984 şi alte manuscrise ce au fost imediat distruse.
După ce a fost arestat de Securitate, Gheorghe Ursu fost plasat în aceeași celulă cu „recidiviștii violenți”, iar milițienii de la Penitenciarul Jilava, care îl păzeau, au primit ordin să nu intervină, chiar dacă din spatele gratiilor se auzeau zgomote și țipete. În paralel, Gheorghe Ursu era scos din celulă şi „interogat” de mai multe ori pe zi, prin „metode specifice”, de către Securitate.
În aceste cumplite condiții, disidentul Gheorghe Ursu a rezistat până pe 17 noiembrie 1985 când a murit în Spitalul de la Jilava, unde fusese adus în stare gravă din beciurile Securității, bătut de anchetatori și de colegii de celulă. Familiei i s-a comunicat câteva zile mai târziu că a murit, dar nu și cauza morții. Abia după multe zile, organele statului au anunțat familia Ursu că drept cauză a morții, a fost o peritonită netratată, chiar dacă declarațiile mai multor medici de la Spitalul Penitenciarului Jilava, spun că leziunile care au provocat moartea lui Gheorghe Ursu au fost făcute în timpul interogatoriilor pe care le făcea maiorul de securitate Marin Pârvulescu.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Sursa foto: PRESShub
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




