Momentul de cultură
Masacrul făcut de sovietici la Lunca Prutului, un episod din drama românilor bucovineni
Astăzi, 6 februarie 2025, se împlinesc 84 de ani de la masacrul românilor bucovineni de la Lunca Prutului, ținutul Herța, din regiunea Cernăuți.
Acest masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 este doar unul dintre multele masacre comise de soldații sovietici împotriva românilor care doreau să evadeze din Uniunea Sovietică în România, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.
Pactul prevedea împărţirea, de către Hitler şi Stalin, a unor întinse teritorii aparţinând unor state din Europa Centrală şi de Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră.
Hitler promisese Uniunii Sovietice teritorii din ţări precum Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia, dar și partea răsăriteană a Poloniei, iar de la România sovieticii urma să răpească Basarabia.
La numai o săptămână după parafarea Pactului a început Al Doilea Război Mondial, iar cei doi dictatori şi-au ţinut promisiunea unul faţă de celălalt şi au trecut la anexări teritoriale conform înțelegerii, în dispreţ total faţă de dreptul internaţional.
Astfel, pe 26 iunie 1940, URSS a trimis guvernului de la Bucureşti ultimatumul privind cedarea Basarabiei, dar şi a Bucovinei de Nord. Ce este curios este faptul că nordul Bucovinei nu fusese menţionat în Pactul Ribbentrop-Molotov, însă ocuparea sa a fost o concesie acordată de Hitler lui Stalin. Astfel, în toate teritoriile româneşti ocupate de sovietici, au început din vara anului 1940 o serie de arestări, jafuri, violuri, torturi, execuţii ori deportări în gulagurile din Siberia, vizate fiind în special elitele intelectuale.
În următoarele luni, pentru a scăpa de teroarea bolşevică, mii de cetăţeni români din Bucovina s-au refugiat în România, lăsându-și în urmă casele și avuția. Numai că de tema persecuţiei sovietice, grupuri de români din Bucovina traversau noaptea frontiera, peste gheaţa groasă care acoperise râul Prut în iarna anului 1941, încercând să ajungă în România. Unii dintre românii care își părăseau casele reuşeau să se refugieze la Rădăuţi așteptând momentul prielnic să treacă granița, însă alţii erau interceptaţi de grănicerii sovietici şi împuşcaţi pe loc ori capturaţi şi trimişi sub escortă înarmată înapoi, unde îi aştepta condamnarea la moarte sau deportarea în Siberia.
Conştienţi fiind de riscurile la care se expuneau, românii basarabeni treceau totuși pe ascuns frontiera, pentru mulţi dintre aceștia fiind singura soluţie de salvare din ghearele terorii.
Tot cu această năzuinţă au pornit la drum, la sfârșitul lunii ianuarie 1941, și cei aproximativ 150 de localnici din satul Mahala, ce au mers pe jos circa 30 kilometri până în apropiere de graniţa româno-sovietică, până când patrulele sovietice i-au descoperit şi i-au mitraliat, încât niciunul nu s-a întors ca să povestească tragedia de care au avut parte.
Acesta avea să fie doar primul episod al masacrului din Lunca Prutului, pentru că tragedia urma să continue în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, când un grup compact de 400 de români din satele Coteni, Boian, Plaiul Cosminului, Ceahor și Corovia din nordul Bucovinei, au încercat să treacă granița, pe râul Prut înghețat. Numai că atunci când s-au apropiat de graniță au fost surprinși de grănicerii sovietici și majoritatea au fost uciși și aruncați în două gropi comune aflate în apropierea râului.
Doar 57 dintre românii basarabeni au reușit să scape și să treacă granița în România și au relatat tragedia de care au avut parte. Din păcate alți 44 de fugari au fost prinși a doua zi de trupele sovietice, iar 23 dintre ei au fost condamnați la moarte, ceilalți fiind condamnați la diferite pedepse cu închisoarea ori trimiși în Siberia.
Masacrul din data de 6 februarie 1941 nu a fost însă decât un alt episod din drama românilor bucovineni, asta deoarece alte câteva mii au fost uciși câteva luni mai târziu într-un alt masacru, cel de la Fântâna Albă, când au murit aproape 4000 de români bucovineni nevinovați.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Sursa foto: Jurnalul
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




