Momentul de cultură
Alexandru Ioan Cuza, eroul Unirii, un domn legendar
Alexandru Ioan Cuza nu s-a născut ca să fie erou național, dar viața l-a făcut să fie o atare personalitate în istoria românilor. Românii aveau nevoie de un om providențial, care să facă față exigențelor națiunii din acel moment. Astfel, Cuza a fost un unificator, pentru că, după dubla sa alegere, a obținut, în chip nesperat, recunoașterea acestei calități dobândite de el, apoi recunoașterea unirii și a existenței României de către marile puteri.
A fost un organizator, pentru că a desăvârșit unirea, creând toate marile instituții naționale unice. A fost un modernizator de stat, deoarece, punând în practică majoritatea punctelor programului Revoluției Române de la 1848-1849, a realizat marile reforme, de la cea agrară până la cea școlară, de la secularizarea averilor mănăstirești până la organizarea administrativ-teritorială. A fost un constructor la propriu, a ridicat edificii unice, a făcut drumuri bune și poduri durabile. A fost un mecenat și un ctitor de așezăminte culturale, precum primele două universități moderne românești, la Iași și la București, şi primele burse de stat date studioșilor eminenți. A fost un protector al românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit și i-a pregătit pentru unirea cea mare.
Un domn legendar
A fost un erou al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a dat pământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură, încât aceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutat de la ei. În fine, a fost un vizionar, pentru că a plănuit, fără să mai apuce să-și facă pe deplin, sistemul monetar național și Banca Națională, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, independența absolută a țării, noua Constituție, Academia Română și altele. A făcut, prin urmare, în șapte ani atâtea fapte bune pentru țară câte au făcut alții în decenii întregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuza a și devenit, încă din timpul vieții, un domn legendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu. Evident, domnul Unirii nu a fost imaculat sau fără reproș, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate, impresionând și stârnind admirație.
Istoricii români, când evocă Unirea de la 1859, se gândesc adesea la împrejurările favorabile și explică epocalul eveniment ca o urmare a „primăverii popoarelor” (revoluțiile de la 1848-1849), ca rezultat al Războiului Crimeii, din anii 1853-1856, care a internaționalizat chestiunea românească, ca fruct al înfrângerii Rusiei și al derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856. Este foarte adevărat că „principiul naționalității” a declanșat atunci energiile etnice latente. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaționale. De exemplu, unii români au ajuns să afle, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că atunci când Rusia a avut perioade de decadență, românilor le-a mers relativ bine și că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin sau au suferit mari pierderi.
Principatele Române erau „locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor”, cum a zis inspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră. Sentimental vorbind, erau și o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și austrieci la vest și de turci la sud, o oază pentru care politicienii, care erau și intelectuali, din spațiul francez și italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă mai săracă, demnă, totuși, de atenție. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unirea Moldovei și Țării Românești (nu de dragul românilor, ci din dorința promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțat ferm, cu mijloacele democrației europene incipiente de atunci, pentru unire, Conferința de la Paris din 1858 a dat problemei românești o soluție parțială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale și cu majoritatea instituțiilor dublate și paralele.
Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinței naționale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Și, totuși, nu a fost așa cum au vrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.
Primul pas, decisiv, care a dat apoi posibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, deopotrivă la Iași și la București. Această situație, deși nu era interzisă în mod concret de vreun document internațional, nu era nici prevăzută și nici așteptată pe scena internațională.
Prin urmare, în înfăptuirea unirii, românii au avut rolul esențial, fiind subiect și nu obiect.
„Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”
„Politica faptului împlinit” și principiul „acum ori niciodată” i-au animat atunci pe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au plasat contra prevederilor și așteptărilor marilor puteri (încurajați și stimulați, totuși, de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei românești). Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Țările Române aveau în Occident (și mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noștri studioși, care nu învățau numai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dovedeau foarte buni în științe și arte, vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sine renumele unui popor civilizat. Ei au alcătuit „generația mesianică”, care, într-un interval de trei-patru decenii, a făurit România modernă, sincronizată modelului european de succes. Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care au știut să facă atunci echipă, au fost sufletul acestei generații luptătoare. Foștii revoluționari de la 1848 erau atunci foarte bine organizați și s-au înțeles ca alesul Moldovei, oricine ar fi fost el, să devină domn, cu orice preț și cu toate mijloacele, și la București. Unul dintre aceste mijloace era și chemarea „căuzașilor”, meniți să impună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forța mulțimii.
Chestiunea care se pune este și de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun. Or, cauza unirii românilor s-a dovedit a fi, din perspectivă istorică, una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere (la 24 ianuarie 1859) a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul unirii. Cuza a fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluției de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp și care a deschis modernizarea României și a accelerat sincronizarea sa cu civilizația europeană.
Mihail Kogălniceanu, cel detașat de domn în ultima parte a domniei, avea să spună la abdicarea domnului: „Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuși, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simț civic și o responsabilitate pentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogălniceanu au fost doi oameni mari, făcuți pentru momente mari ale istoriei românilor.
(articol de academician Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, preluat din ziarullumina.ro)
Sursa foto: Ziarul Unirea
Momentul de cultură
Duminica Sfintei Cruci. Semnificația unei zile care întărește sufletul. Tradiții și obiceiuri (foto)
Duminica Sfintei Cruci este una dintre cele mai importante zile din timpul Postului Mare. Ea este prăznuită în a treia duminică a postului și marchează mijlocul acestei perioade de pregătire pentru Învierea Domnului. Biserica a rânduit această zi pentru a întări credincioșii, deoarece postul este o perioadă de nevoință, rugăciune și luptă cu propriile slăbiciuni.
În această duminică, Sfânta Cruce este așezată în mijlocul bisericii, împodobită cu flori și busuioc. Credincioșii vin și se închină, sărutând Crucea cu evlavie. Gestul nu este doar o tradiție, ci o mărturisire de credință: Crucea este simbolul jertfei lui Hristos, dar și al biruinței asupra morții.
Semnificația profundă a Sfintei Cruci
În credința creștină, Crucea nu reprezintă doar suferința, ci mai ales dragostea și mântuirea. Prin jertfa Sa pe Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos a deschis oamenilor calea spre viața veșnică.
De aceea, în mijlocul Postului Mare, Biserica aduce Crucea înaintea credincioșilor pentru a le aminti că după suferință vine biruința, iar după post și nevoință vine lumina Învierii.
Mulți părinți ai Bisericii spun că această duminică este ca un popas duhovnicesc. Așa cum un călător obosit se oprește pentru a-și recăpăta puterea, tot așa creștinii sunt chemați să privească la Cruce și să găsească în ea curajul de a continua drumul postului.
Tradiții și obiceiuri în Duminica Sfintei Cruci
În multe zone din România, această zi este însoțită de obiceiuri frumoase și pline de simbol.
- Crucea este împodobită cu flori și busuioc – semn al vieții și al biruinței asupra morții.
- Credincioșii se închină la Cruce și se roagă pentru putere, iertare și luminarea sufletului.
- Oamenii duc acasă busuioc sau flori de la Cruce, pe care le păstrează la icoane, considerându-le binecuvântate.
- Se păstrează rânduiala postului, iar în unele locuri oamenii fac milostenie pentru cei sărmani.
Această duminică amintește credincioșilor că fiecare om poartă în viață o cruce – greutăți, încercări, suferințe. Dar credința ne învață că această cruce poate deveni calea spre mântuire, dacă este purtată cu răbdare și cu nădejde în Dumnezeu.
Crucea – puterea care ne ridică
Mântuitorul spune în Evanghelie:
„Cine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Aceste cuvinte nu sunt doar o chemare la sacrificiu, ci și o promisiune. Crucea nu este sfârșitul drumului, ci începutul unei vieți noi. Prin Cruce, durerea se transformă în speranță, iar suferința capătă sens.
Duminica Sfintei Cruci ne amintește că, în mijlocul încercărilor vieții, nu suntem singuri. Hristos este Cel care poartă împreună cu noi povara și ne conduce spre lumină. Astfel, această duminică devine un moment de întărire sufletească.
Privind la Sfânta Cruce, creștinii își amintesc că după post vine bucuria Învierii, iar după fiecare încercare vine biruința.

Sursa:https://secretele.com/2026/03/duminica-sfintei-cruci-semnificatia-unei-zile-care-intareste-sufletul/
Sursa foto: Doxologia
Momentul de cultură
Începe Postul Paştelui! Timp de 7 săptămâni, credincioșii se pregătesc pentru sărbătoarea Învierii Domnului
În 2026, Postul Paștelui, cunoscut și ca Postul Mare, va începe luni, 23 februarie. Această perioadă reprezintă cel mai lung și mai riguros post din calendarul creștin ortodox, pregătind credincioșii pentru sărbătoarea Învierii Domnului, care în 2026 cade pe 12 aprilie.
Postul Mare este rânduit pentru curăţirea sufletului prin rugăciune, milostenie, împăcare cu cei cărora le-am greșit şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Potrivit tradiției creștine, postul a fost prescris de Dumnezeu din Vechiul Testament prin poruncile transmise iudeilor cu ajutorul lui Moise.
Sfinţii Părinţi au rânduit ca, în perioada Postului Mare, să se săvârşească în mod obișnuit Sfânta Liturghie doar în zilele de sâmbătă şi duminică, în celelalte zile împărtășirea credincioșilor făcându-se seara după vecernie, în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, arată radioromania.ro
Postul Paștelui, cel mai dificil post din an
Postul Paștelui, sau Postul Mare, este privit de mulți credincioși drept cel mai riguros și solicitant post din calendarul bisericesc. Cu o durată de aproximativ 7 săptămâni (40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor), acest post este mai lung decât celelalte posturi anuale – Postul Crăciunului, Postul Adormirii Maicii Domnului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
În această perioadă, se recomandă evitarea produselor de origine animală – carne, ouă și lactate – iar în anumite tradiții se renunță și la ulei sau vin, mai ales în primele zile sau în anumite săptămâni. Această abstinență este menită să disciplineze dorințele și să concentreze atenția asupra rugăciunii, introspecției și apropierii de Dumnezeu, arată stirileprotv.ro
Dincolo de partea alimentară, Postul Paștelui are o puternică dimensiune duhovnicească. Amintind de postul de 40 de zile al lui Iisus Hristos în pustiu, credincioșii sunt încurajați să participe mai des la slujbe, să se spovedească și să facă fapte de milostenie. Scopul final este transformarea sufletească, prin renunțarea la materiale și cultivarea valorilor esențiale: dragoste, smerenie și iertare.
Când începe Postul Paștelui 2026
În 2026, Postul Paștelui, cunoscut și ca Postul Mare, va începe luni, 23 februarie.
Prima zi a Postului Mare, cunoscută ca Lunea Curată, marchează începutul unui timp de pocăință, rugăciune și reflecție spirituală. În săptămânile care urmează, Postul Mare include sărbători importante precum Buna Vestire și Floriile, fiecare având propriile tradiții și reguli alimentare.
Prin respectarea acestor practici, credincioșii se pregătesc atât spiritual, cât și fizic pentru Paștele ortodox.
Cât durează Postul Paștelui
Postul Paștelui durează șapte săptămâni, adică 40 de zile de post propriu-zis, fără a socoti duminicile, care sunt considerate zile de sărbătoare în cadrul postului.
În această perioadă, creștinii ortodocși respectă reguli stricte de abstinență: evită consumul de carne, lactate, ouă și alte produse de origine animală, iar peștele este permis doar în anumite zile cu dezlegare.
Când e dezlegare la pește în Postul Paștelui
Deși Postul Mare este strict, Biserica Ortodoxă stabilește zile cu dezlegare la pește, când credincioșii pot consuma pește, ulei și vin. Acestea sunt 25 martie, când e Buna Vestire și 5 aprilie, când sunt Floriile.
Buna Vestire sărbătorește momentul în care Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, iar Duminica Floriilor marchează intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Patimi.
Lunea Curată, prima zi a Postului Paștelui și tradițiile populare
Lunea Curată, cunoscută și sub numele de Spolocania, marchează începutul Postului Mare, cea mai importantă perioadă de pregătire spirituală înainte de Paști. În această zi, tradiția populară recomandă curățenia completă a gospodăriei și separarea ustensilelor folosite în timpul perioadei „de dulce”, pentru a marca tranziția către post.
În unele zone, ziua este denumită și Lunea Păstorilor, mai ales în regiunile de deal și munte, unde ocupația principală era păstoritul, mai arată stirileprotv.ro
Sursa foto: Buna ziua Brasov
Momentul de cultură
Unirea Moldovei cu Țara Românească, un pas decisiv spre împlinirea unui ideal istoric
Acum 167 de ani, pe 24 ianuarie 1859, cele două principate române au făcut un pas decisiv spre împlinirea unui ideal istoric: Unirea Moldovei cu Țara Românească.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele capitale, la Iași și București, a reprezentat mai mult decât o soluție politică ingenioasă – a fost expresia voinței unui popor care își dorea unitate, stabilitate și demnitate națională.
Unirea de la 1859 a pus temeliile statului român modern
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost promovate reforme esențiale care au transformat profund societatea românească: reforma agrară, reforma învățământului, reorganizarea administrației și modernizarea cadrului legislativ. Aceste măsuri au contribuit decisiv la consolidarea instituțiilor statului și la apropierea României de valorile și practicile europene ale vremii.
Contextul internațional nu a fost simplu, iar marile puteri priveau cu prudență această construcție politică nouă. Cu toate acestea, inteligența politică a elitelor românești și sprijinul popular au făcut posibilă menținerea Unirii și recunoașterea ei treptată.




