La data de 13 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului (guvernul bolşevic condus de Vladimir Ilici Lenin) al nou înființate Republici Socialiste Sovietice Ruse, rupe relaţiile diplomatice cu România și arestează personalul diplomatic și pe ministrul plenipotenţiar al României, Constantin Diamandy, care va fi eliberat după trei zile, numai după protestele vehemente ale corpurilor diplomatice din Anglia și Franța.

Astfel, la acea dată, între cele două ţări intervenise practic o stare de război, asta deoarece în Consiliul de Miniștri, aflat încă la Iași, se aprobase cererea Marelui Stat Major al Armatei Române de dezarmare a soldaților bolșevici din armata rusă aflați pe teritoriul românesc, care se dedau la acte reprobabile odată cu începerea „marii revoluții bolșevice”.

În aceste condiții, proaspăt instalata putere bolșevică condusă de către Lenin, sechestrează tezaurul României aflat la Moscova și refuză restituirea acestuia până la o dată neprecizată.

Tezaurul României a fost trimis în Rusia țaristă în decembrie 1916 în contextul primei conflagraţii mondiale, cu scopul de a fi adăpostit de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră deja o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național.

Tezaurul sechestrat de către bolșevici conținea cea mai mare parte din tezaurul Băncii Naționale a României, reprezentat din 93,4 tone de aur, dar și colecții de artă, bijuterii, documente, acte manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive şi colecții ale multor instituții publice și particulare, acțiuni, obligațiuni ori titluri de stat și multe altele.

După încheierea Primului Război Mondial, România a încercat în mai multe rânduri să obţină tezaurul de la ruşi, însă aceștia au lansat ideea plină de cinism că „ar fi dispuşi să-l înapoieze doar la schimb cu Basarabia”.

Așa se face că doar o foarte mică parte din Tezaurul României a fost restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, cea mai mare parte din tezaur rămânând încă la Moscova.

Demn de reținut este faptul că din cele 93,4 tone de aur pe care statul român îl trimisese la Moscova în 1916, în țară s-au mai întors numai 33 de kilograme.

Astfel, acest subiect al tezaurului românesc rămâne un punct sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia chiar şi în ziua de azi.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Biz Brasov

La 12 ianuarie 1878 a avut loc Atacul de la Smârdan, operaţiune militară de mare importanță a armatei române pe teatrul de război din Balcani, ce va permite încă o dată recunoașterea importantei sale participării la războiul ruso-turc din 1877-1878 și care va contribui decisiv la obținerea independenței de stat a României.

Astfel, ca urmare a cererii venite din partea armatei ruse pentru anihilarea trupelor otomane care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei, armata română a primit misiunea de a cuceri Vidinul, important centru de comunicații ce asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice, centru ce beneficia de suportul a trei puncte de rezistenţă foarte bine întărite din punct de vedere logistic și anume Tatargikul, Vidinul și Smârdanul.

Comandantul corpului de armată română din această zonă, generalul Mihail Cerchez, decide cucerirea Smârdanului cu orice preț, astfel că la data 12 ianuarie 1878, ordonă colonelului Ioan Codruţ, comandantul Regimentul 6 Dorobanți, să înceapă atacul asupra puternicei redute Smârdan. Astfel, potrivit instrucţiunilor, atacul s-a declanşat după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie şi a constat în înaintarea regimentului sub ploaia de gloanțe, până la aliniamentul trupelor turceşti.

Dând dovada de mare vitejie, ostașii Regimentului 6, ajutați fiind și de şarja de cavalerie a Regimentului 8 Călăraşi, atacă la baionetă și cuceresc reduta Smârdan, deschizând astfel drumul cuceririi Vidinului.

Această victorie de la Smârdan, alături de cele de la Plevna, Grivița și Rahova, va încheia participarea victorioasă a armatei române la Războiul ruso-turc din 1877-1878 prin care România și-a câștigat cu onoare, independența de stat.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Wikipedia

„Era palid și obosit la față. Era de o tristețe și o melancolie sfâșietoare, blând ca și înainte, dar dus pe gânduri și lipsit de orice voință. Numai își ridica ochii din când în când, și împreunându-și mâinile ofta de te-neca plânsul „Of, Doamne…” și iar punea ochii în pământ și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi o să moară de foame. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet c-un glas ce părea că vine dintr-o altă lume: Tare-aș vrea s-adorm odată, și să nu mă mai deștept…o singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vrea să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”, avea să spună Alexandru Vlahuță despre Eminescu.

Sursa text: facebook/Mihai Eminescu

Sursa foto: Playtech