La data de 9 decembrie 1946 a început procesul de la Nuremberg cunoscut și ca „Procesul Medicilor”, proces în care 20 de medici și 3 oficiali naziști au fost judecați pentru implicarea lor în experimente medicale monstruoase pe oameni în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Din păcate cel mai cunoscut dintre doctorii naziști, Josef Mengele, nu s-a numărat printre acuzați deoarece nu a fost capturat, el reușind să plece din țară și să moară în libertate, în Brazilia în 1979.

În urma acestui proces, șapte dintre medicii naziști au fost condamnați la moarte, șapte au fost achitați, iar ceilalți au fost condamnați la închisoare între 10 ani și închisoare pe viață.

În timpul procesului, medicii au fost acuzați de conspirație pentru comiterea de crime de război și crimă împotriva umanității prin efectuarea de experimente medicale pe prizonieri și populația civilă din țările ocupate. De asemenea ei au mai fost acuzați de omorârea în masă a prizonierilor de război și a populației civile din țările ocupate și  participarea la programul de eutanasiere în masă a populației evreiești din lagăre de exterminare naziste. De altfel, programul ”Euthanasia” a fost gândit și pus în practică de acești medici, evident, cu implicarea regimului nazist, pentru uciderea sistematică a celor considerați „nedemni de a trăi”, adică a celor care  se considera că nu fac parte din rasa „ariană” germană.

Dintre cei condamnați la moarte în acest proces amintesc pe Viktor Brack colonel în cadrul SS și ofițer în cadrul Cancelariei Fuhrer-ului, pe Karl Brand doctorul personal al lui Hitler și comisar al Reich-ului pentru Sănătate, Rudolf Brandt colonel în SS și secretar personal al lui Himmler, pe Karl Gebhardt, general – locotenent în SS, doctorul personal al lui Himmler și președintele al Crucii Roșii Germane, pe Waldemar Hoven, căpitan în cadrul Waffen SS și doctorul-șef al lagărului de concentrare de la Buchenwald, pe Joachim Mrugowsky, colonel în SS și șeful Institutului de Igienă al Waffen SS și pe Wolfram Sievers, colonel în SS și directorul Institutului pentru Cercetări Științifice Militare al Reich-ului.

Cei condamnați la moarte au fost spânzurați la data de 2 iunie 1948 la închisoarea bavareză Landsberg, aflată la 65 km vest de Munchen. Însă o bună parte din medicii acuzaţi de crime împotriva umanităţii au fost condamnaţi la pedepse uşoare, iar alţii au fost achitaţi, ba chiar au  continuat să profeseze medicina, în ciuda acuzaţiilor publice, pe când alţii nu au fost prinşi niciodată. Se crede că medicii care au fost achitaţi, mai ales cei anchetaţi de sovietici şi americani ar fi acceptat să încredinţeze rezultatele muncii din „lagărele morţii” pentru a fi folosite în cercetările ulterioare din Uniunea Sovietică și Statele Unite.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Monden

La data de 8 decembrie 1920, avea să se consemneze primul atentat cu bombă din istoria României, atentat care s-a soldat cu morți și răniți și care a provocat panică în rândurile opiniei publice și politicienilor din țara noastră.

Atentatul a avut loc în clădirea Senatului la ora 14.40, când o bombă plasată de un grup comunist condus de Max Goldstein, a explodat, în sala de ședințe și a provocat moartea episcopului greco-catolic Radu Demetriu, a ministrului justiției Dimitrie Greceanu, rănirea senatorului Spiru Gheorghiu, a episcopului Nifon și a președintelui Senatului, generalul Constantin Coandă.

Explozia avut loc în ziua de 8 Decembrie 1920, la ora 14.40 cu puțin înainte de reînceperea şedinţei de plen din Camera Senatului.

Dispozitivul explozibil folosit de atentatori era confecționat dintr-un obuz de artilerie, care fusese însă modificat şi căruia i se adăugase un ceas ce trebuia să declanșeze explozia la o ora stabilită. Astfel, la ora 14.30, când senatorii, aflaţi pe culoare erau chemaţi în Sala de Ședință a Senatului, s-a auzit o detunătură îngrozitoare ce a cutremurat zidurile şi a aruncat în aer mai multe pupitre, mese și scaune.

Imediat s-a produs o panică generală însoțită de ţipete şi strigăte de ajutor ale celor răniți. La câteva minute după atentat, toate ieșirile din Senat au fost blocate de corpul de gardă, pentru a se face percheziție persoanelor aflate în acel moment în clădire, fără însă a se descoperi atentatorul.

Ancheta demarată imediat de autoritățile române va duce la identificarea autorilor atentatului din Senatul României. Astfel, s-a stabilit că Max Goldstein, Saul Osias si Leon Liechtblau, membri comuniști evrei, au plănuit atentatul, au fabricat bomba și au pus-o în sala Senatului, după care au fugit în Bulgaria.

Ulterior s-a aflat că gruparea lui Max Goldstein nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanţi de rang înalt ai statului român, ci cu aproape o lună înainte, ei încercaseră fără succes, să arunce în aer trenul în care se afla ministrul Constantin Argetoianu, un aprig opozant al comuniştilor din acea perioadă.

Aproape un an de zile le-a trebuit autorităților române ca să pună mâna pe Max Goldstein și pe complicii săi. După ce a fost capturat, Goldstein a fost judecat alături de complicii săi şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind însă de pneumonie în 1924, în închisoarea de la Doftana.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Historia

La data de 7 decembrie 1941, a avut loc atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour din arhipelagul Hawai.

Acest atac a fost considerat unul dintre momentele definitorii în desfășurarea ale celui de-al Doilea Război Mondial, totul începând după ce șase portavioane japoneze cu peste 420 de avioane la bord, au părăsit porturile nipone și s-au hotărât să execute un atac surpriză asupra Pearl Harbour-ului, pentru a provoca daune maxime bazei navale americane, determinând astfel Statele Unite să intre în război.

Desigur că existau mai multe motive care au determinat Japonia să atace baza de la Pearl Harbour, iar unul dintre constă în faptul că la acel moment Statele Unite interziseră aproape toate exporturile de mărfuri pentru Japonia, mărfuri care erau esențiale pentru economia niponă, iar motivul din spatele acestei interdicții a fost expansiunea Japoniei în regiunea Asiei de Sud-Est. Această expansiune a determinat marile puteri să ia atitudine și să retragă sprijinul acordat Japoniei, astfel că niponii au pierdut mai mult de 90% din aprovizionarea sa în special cu petrol, ceea ce a avut ca rezultat o reală criză economică. Pe lângă asta, Statele Unite aveau cea mai mare flotă navală din regiunea Pacificului, ceea ce nu-i convenea Japoniei, care nu putea astfel să se desfășoare pentru a invada noi teritorii de unde să se aprovizioneze.

Așa se face că, la data de 7 decembrie 1941 la ora 7.55, în primul val de atac, un număr de 183 de avioane japoneze au atacat flota americană staționată la Pearl Harbour, iar peste câteva zeci de minute, al doilea val de 170 de avioane au atacat baza, lansând bombe şi torpile peste navele aflate în port, peste aerodromurile aviatice şi peste rezervoarele petroliere ale bazei militare americane.

Timp de o oră şi jumătate forţele japoneze au distrus opt mari crucișătoare, trei cuirasate, cinci distrugătoare, alte 26 de nave mai mici, dar și peste 160 de avioane staționate la sol, provocând de asemenea moartea a peste 2.500 de militari americani.

Atacul de la Pearl Harbour a fost o victorie strategică de moment a Japoniei, deoarece a continuat să se extindă în Asia de Sud-Est, dar a fost și motivul care a făcut ca Statele Unite să intre în război de partea Aliaților și să lupte până la capitularea Japoniei.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Evenimentul istoric