Momentul de cultură
Descoperire arheologică importantă sub Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim (foto)
În Oraşul Vechi din Ierusalim, o echipă de arheologi a descoperit urme ale unei grădini antice sub Biserica Sfântului Mormânt, unul dintre cele mai sfinte lăcaşuri ale creştinătăţii.
Descoperirea, care pare să ofere o legătură directă cu relatările din Evanghelie, a stârnit entuziasm în rândul cercetătorilor și al credincioșilor deopotrivă, notează Times of Israel, citat de ziarullumina.ro
Specialiştii au ajuns la concluzia că, în urmă cu aproximativ două mii de ani, pe terenul unde se află astăzi Biserica Sfântului Mormânt creşteau măslini şi viţă-de-vie. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie că „au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape” (Ioan 19, 40-42).
Prezenţa măslinilor şi a viţei-de-vie a fost confirmată prin analize arheobotanice şi de polen efectuate pe probe prelevate din săpăturile de sub pardoseala bazilicii antice. Deşi datarea cu radiocarbon nu a fost încă efectuată, se pare că straturile aparţin epocii precreştine.
Francesca Romana Stasolla, profesoară de arheologie la Universitatea din Roma și conducătoare a echipei de cercetare încă din 2022, a subliniat importanța acestei descoperiri: „Ştim că zona făcea parte din oraş pe vremea împăratului Adrian, când romanii au construit Aelia Capitolina. Cu toate acestea, pe vremea lui Iisus, oraşul nu se întindea până aici”.
Prima biserică din acest loc a fost construită în secolul al 4-lea, în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, în urma săpăturilor efectuate prin grija Sfintei sale mame, Elena. Complexul a fost incendiat de perşi, în secolul al 6-lea, şi apoi atacat de califul fatimid Al-Hakim, în 1009.
Prima restaurare semnificativă, efectuată sub conducerea cruciaţilor, în secolul al 12-lea, oferă clădirilor aspectul actual.
„Biserica stă pe o carieră, ceea ce nu ne surprinde, pentru că o mare parte din Oraşul Vechi al Ierusalimului se află pe piatră. Cariera era deja activă în epoca fierului. În timpul săpăturilor, am găsit ceramică, lămpi şi alte obiecte cotidiene care datează din acea perioadă”, a spus prof. Stasolla pentru Times of Israel.
Pe măsură ce a încetat exploatarea carierei, o parte din zonă a fost folosită pentru agricultură.
„S-au ridicat ziduri joase din piatră, iar spaţiul dintre ele a fost umplut cu pământ. Descoperirile arheobotanice au fost deosebit de interesante pentru noi, în lumina a ceea ce este menţionat în Evanghelia după Ioan, ale cărei informaţii sunt considerate a fi fost scrise sau culese de cineva familiarizat cu Ierusalimul acelor vremuri. Evanghelia menţionează o zonă verde între Golgota şi mormânt, şi am identificat aceste câmpuri cultivate”, a precizat prof. Stasolla.
În vremea Mântuitorului, fosta carieră era folosită şi ca loc de îngropare, cu mai multe morminte săpate în stâncă, la fel ca în alte zone ale Ierusalimului:
„Trebuie să ne imaginăm că, pe măsură ce cariera a fost abandonată progresiv, mormintele au fost sculptate la diferite niveluri. Zona, aşadar, a cunoscut mai multe înmormântări în acea perioadă. Împăratul Constantin a ales locul unde a fost descoperit mormântul în care fusese îngropat Iisus şi a săpat în jur zona care corespunde actualei rotonde, izolându-l de celelalte morminte”, a adăugat prof. Stasolla.
Tradiţia cunoaşte mai multe morminte în cadrul complexului Sfântului Mormânt, unul dintre ele atribuit chiar Sfântului Iosif din Arimateea, cel care I-a dăruit Domnului locul său de înmormântare gol.
În anul 2019, cele trei comunităţi religioase care administrează complexul Sfântului Mormânt – Patriarhia Ortodoxă, Custodia Romano-Catolică a Ţării Sfinte şi Patriarhia Armeană din Ierusalim – au fost de acord cu lucrările de renovare semnificativă a pardoselei ce datează în mare parte din secolul al 19-lea.



Sursa text/foto: Ziarul Lumina
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




