Momentul de cultură
Celebrarea Zilei Drapelului Național, simbolul suprem al unității și identității românești
An de an, pe 26 iunie, România celebrează Ziua Drapelului Național, un prilej de reflecție asupra simbolurilor care definesc identitatea națională. Tricolorul – albastru, galben și roșu – nu este doar un simbol oficial, ci o sinteză a istoriei, credinței și valorilor poporului român.
Așezate vertical, culorile reprezintă: cerul senin (albastru), bogățiile țării (galben) și sângele eroilor (roșu), reflectând idealurile de libertate, justiție și fraternitate care au stat la baza formării statului român modern.
Simbol suprem al unității și identității românești, Drapelul Național este sărbătorit în fiecare an la 26 iunie, care a fost proclamată ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.
Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluției de la 1848, tricolorul roșu, galben și albastru a fost adoptat ca simbol al națiunii române.
Drapelul Naţional a fost decretat, pentru prima dată ca simbol naţional, de Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, la 14/26 iunie 1848, având deviza „Dreptate – Frăţie” înscrisă pe el, aşa cum arată „Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).
De-a lungul istoriei, nu a suferit transformări majore, doar distribuţia culorilor (în materie de proporţie şi poziţie) s-a schimbat într-o anumită măsură, fiind egalizată după Revoluţia de la 1848, când multe dintre statele Europei au adoptat ca drapel naţional steagul standard cu trei culori.
Documente sigilografice atestă faptul că, în unele epoci istorice, drapelul românesc avea cele trei culori dispuse orizontal, cu roşul în partea superioară, galbenul în mijloc şi albastrul la bază. De asemenea, proporţia culorilor nu a fost aceeaşi cu cea de acum (33% pentru fiecare culoare).
Românii s-au identificat de sute de ani cu cele trei culori, care se regăsesc în blazoanele, în stindardele și în multe alte elemente simbolice ale domnitorilor medievali.
Alături de Stemă şi Imn, Drapelul este parte a identităţii noastre naţionale. „Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României,” spunea Alexandru Ioan Cuza la 1 septembrie 1863, la ceremonia de înmânare a primelor steaguri militare unităților armatei române.
Sub faldurile drapelului tricolor, ostașii români au luptat și și-au dat viața în Războiul de Independență, dar și în cele două conflagrații mondiale. Tricolorul a vestit lumii, acum mai bine de un veac, la Alba Iulia, în 1918, făurirea Marii Uniri.
Și în zilele noastre, Tricolorul românesc flutură plin de mândrie alături de drapelele celor mai puternice state ale lumii, aliate sau partenere, în misiuni desfășurate în lume sub egida NATO, UE sau ONU.
Ziua Drapelului Naţional este sărbătorită, astăzi, prin ceremonii organizate de Ministerul Apărării Naţionale în Capitală şi în celelalte garnizoane din ţară, inclusiv la Botoșani.
De asemenea, militarii din echipa Invictus România vor marca această sărbătoare printr-o ascensiune pe Vârful Omu, unde va fi desfăşurat un drapel naţional de 100 metri.
Sursa foto: Evenimentul Zilei
Botoșani
Astăzi celebrăm cultura română și una dintre figurile sale fundamentale – Mihai Eminescu, la 176 de ani de la naștere
Aleasă ca Zi a Culturii Naționale, data de 15 ianuarie reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu, care s-a născut în această zi în anul 1850 la Botoșani, în Moldova, copilăria petrecând-o la Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și în contact direct cu natura pe care o va evoca cu nostalgie în poeziile viitoare.
Considerat de cititori și de critica literară drept cea mai importantă personalitate a literaturii române, Mihai Eminescu a fost deosebit de receptiv la romantismul european al secolului al XIX-lea, asimilându-și creația prin capodopere literare în care se observă pasiunea pentru istoria națională, pentru lupta poporului român pentru libertate și pentru păstrarea identității naționale.
Mihai Eminescu a evocat în scrierile sale faptele strălucite ale înaintașilor noștri, descriind momente și personalități marcante ale istoriei naționale și oferind în același timp contemporanilor exemple reale de patriotism, reflectat cel mai bine în următoarea cugetare: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci este mai ales iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”.
Astfel, la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume Mihai, cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici.
Viitorul mare poet își va petrece copilăria la Ipoteşti în casa părintească, iar după ce urmează şcoala normală de la Cernăuţi, face două clase de gimnaziu și este angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, lucrând mai întâi ca și copist la tribunal şi primărie, iar din anul 1865 preluând postul de custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, de la Liceul German din Cernăuți. După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini și Vlădicescu.
Devine apoi copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly, participând la turnee în întreaga țară, după care ajunge la Teatrul Național din București, unde va fi angajat ca sufleur.
În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 va participa la cursurile Facultății de Filosofie, neavând însă dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Tot la Viena audiază și cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie și științe și va parte din societatea literară „România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie.
Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o închină memoriei profesorului său. Începe apoi colaborarea la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, debutul în poezie fiind în nr. 6/1866 al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea”, poezie semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu, numele fiind schimbat la sugestia lui Iosif Vulcan. Această primă poezie a fost urmată de multe altele, dintre care amintim: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Pe lângă plopii fără soț”, „O călărire în zori” și altele.
După apropierea de societatea literară „Junimea”, creațiile sale sunt primite cu mare entuziasm, iar din 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană „Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia „Venere și Madonă”, apoi poemul „Epigonii” și povestea „Făt Frumos din lacrimă”.
Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește în mod constant lucrările. Profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al „Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea „direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, societatea „Junimea” acordându-i o bursă de studii cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene și se întoarce în ţară.
Între anii 1874-1877 va ocupa postul de director al Bibliotecii Centrale, apoi profesor suplinitor la Institutul Academic și revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, perioadă în care îl va cunoaște pe Ion Creangă, cu care va lega o mare prietenie.
Continuă colaborarea la alte importante reviste și va ajunge la București, unde devine, la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul „Timpul”. Aici va lucra timp de aproape șapte ani, alături de Ioan Slavici și de Ion Luca Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine și de analiză.
În 1880 devine redactor-șef al ziarului „Timpul”, în paginile căruia va publica numeroase articole referitoare la problemele vieții din perioada respectivă. Din această perioadă datează și marile sale creații precum „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Împărat și proletar”, „Sara pe deal’’, „O, rămâi”, „Revedere” și multe altele.
Ca o recunoaștere a activității sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societății Presei Române condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu și tot în acel an va apărea în „Almanahul Societății România Jună” din Viena, poemul „Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile „Convorbirilor literare”.
Mihai Eminescu a murit la data de 15 iunie 1889 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la umbra unui tei, acest loc devenind repede un loc de pelerinaj pentru românii care îl prețuiesc pe „cel mai mare poet al literaturii române”.
Sursa: Lecția de istorie
Momentul de cultură
S-au împlinit 556 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna, „Ierusalimul” neamului românesc (foto)
Mănăstirea Putna, valoros centru de spiritualitate, cultură şi istorie românească, necropolă domnească pentru marele voievod Ștefan cel Mare şi familia sa, străjuieşte, de sute de ani, meleagurile minunate ale Bucovinei.
În perioada 23 – 26 ianuarie 1465, a avut loc Bătălia de la Chilia, în care, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu asentimentul Poloniei, căreia i-a promis ajutor militar în conflictul cu cavalerii teutoni, a organizat un atac pentru cucerirea cetăţii, important centru comercial şi maritim, obţinând victoria, şi impunând la conducerea ei pe pârcălabii Isaia şi Buhtea. Stăpânirea cetăţii Chilia a dus la subminarea poziţiilor Ungariei la Dunărea de Jos, precum şi la pierderea unor importante surse de venit pentru toţi factorii implicaţi: genovezii din Caffa, tătarii din Crimeea şi Imperiul Otoman.
Conform izvoarelor istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se menţionează că, urmare a izbânzii, Ştefan cel Mare hotărăşte să ridice o mănăstire, iar despre locul ales pentru aceasta, ne istoriseşte cronicarul Ioan Neculce: „Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”.
Doar că, fără ca domnitorul să ştie, pe acest loc s-a aflat o vatră sihăstrească bine organizată, fapt dovedit de arheologi, prin identificarea a cinci schelete, în partea de sud, în anii 1980-1982. Acestea arată că înmormântările au fost simple, tipice unor monahi care locuiseră aici anterior construcţiei lui Ştefan cel Mare.
La 3 septembrie 1469 a avut loc târnosirea Mănăstirii Putna, în prezenţa domnului şi a familiei sale, a boierilor divaniți și a unei importante adunări de credincioși, serviciul religios fiind oficiat de un sobor de 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.
Mănăstirea Putna era destinată iniţial să servească drept necropolă domnească pentru familia lui Ştefan cel Mare, însă funcţiunile ei s-au extins, fiind locul în care Ştefan se retrăgea pentru a-şi regăsi liniştea. Pentru aceasta i-a fost construită o casă domnească şi fortificaţii care să o protejeze împotriva invadatorilor şi hoţilor de ocazie.
În interiorul Mănăstirii Putna se mai află Turnul Clopotniţei şi Turnul lui Eminescu, nume dat clădirii în care, în anul 1871, cel mai mare poet român a fost găzduit timp de mai multe nopţi.

Sursa text/foto: Radio România
Momentul de cultură
Timbru special dedicat Reginei Maria, realizat pentru a marca Ziua Mărcii Poștale Românești
Ziua Mărcii Poștale Românești, sărbătorită pe 15 iulie, marchează apariția primului timbru poștal românesc, „Capul de bour”, tipărit la Iași, la 15 iulie 1858, sub egida Poștei Domnești a Principatului Moldovei.
Emisiunea filatelică a fost tipărită la tipografia Atelia Timbrului din Iași, în timpul caimacamiei lui Nicolae Vogoride. Evenimentul avea loc la 18 ani după apariţia, în Marea Britanie, a celui dintâi timbru de pe mapamond, cunoscut în lumea filateliştilor cu denumirea „Black Penny”.
De-a lungul timpului, Romfilatelia, instituţia desemnată să emită timbrele şi efectele poştale româneşti, a lansat emisiuni filatelice dedicate atât personalităţilor româneşti de marcă, cât şi evenimentelor sau momentelor care au marcat istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre de-a lungul timpului.
Marca poştală a avut un puternic impact în ţara noastră, iar în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a intrat în spaţiul românesc un nou obicei, cel al colecţionării mărcilor poştale. Atât colecţionarii cât şi comercianţii de tutun vindeau mărci poştale, respectiv „Capul de Bour”. În scurt timp, au început să fie înfiinţate diverse societăţi sau cluburi filatelice, cu o activitate mai intensă la începutul secolului al XX-lea, care satisfăceau nevoia de comunicare şi de schimburi dintre colecţionari.
Prima emisiune tipărită în Moldova, în 1858, reproducea semnul heraldic de pe stema statului. În prezent, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă, unul dintre simbolurile noastre naţionale. Mărcile poştale sunt un mijloc de celebrare şi de promovare a patrimoniului naţional, fiind, totodată, un ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei.
Produsul filatelic special din acest an, realizat pentru a marca Ziua Mărcii Poștale Românești, este dedicat singurei Regine încoronate a României Mari, de la a cărei naștere se împlinesc 150 de ani.




