La finalul lui iulie ne aducem aminte, mai cu prisosință decât în alte momente, de Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, care și-au încheiat zilele la sfârșitul lunii lui Cuptor: Patriarhul Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, iar Patriarhul Teoctist Arăpașu, la 30 iulie 2007.

Deși au avut daruri diferite, au lucrat pentru aceeași sfântă misiune a slujirii Bisericii și a propovăduirii cuvintelor vieții veșnice, prin fapte care i-au făcut să fie înțeleși după vremea, mediul și modul în care au trăit.

Iustin Moisescu, ierarhul care a înțeles dificultatea vremurilor în care a fost rânduit să slujească Ortodoxia românească

Patriarhul Iustin Moisescu a slujit ca arhiereu vreme de aproape 30 de ani, mai puțin de un an ca Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, 20 de ani Mitropolit al Moldovei și Sucevei și 9 ani Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

Hirotonit în Catedrala Patriarhală, unde a slujit vreme de nouă ani, Iustin Moisescu a fost ierarhul care a înțeles dificultatea vremurilor în care a fost rânduit să slujească Ortodoxia românească.

Nu trebuie uitat că în cei 20 de ani de arhipăstorire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei și nouă ani ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu a slujit într-o perioadă cu mari privațiuni și ostilități pentru adevărurile credinței.

Ca Mitropolit al Moldovei, unde era în vremea respectivă cel mai important loc de pelerinaj din țară, și anume la moaștele Sfintei Parascheva, Mitropolitul Iustin a fost nevoit să slujească întotdeauna doar în interiorul catedralei, fiind obligat ca la anumite ore să nu poată transmite în exteriorul lăcașului nici măcar slujbele prin stațiile de amplificare, să nu organizeze procesiuni pe străzile orașului, cum se obișnuia cândva, până la instaurarea regimului comunist.

La București, privațiunile erau mult mai dure, ajungându-se până la a se îngrădi manifestările ample specifice hramului Sfântului Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaște erau așezate doar în fața Reședinței Patriarhale, respectiv în pridvorul catedralei, cum ne arată și documentele de arhivă păstrate la Eclesiarhia Catedralei Patriarhale.

Iustin Moisescu, care provenea dintr-un mediu academic, după ce studiase și călătorise prin lume, a devenit în timp un ierarh sensibil și prețuitor al monahilor.

Rămâne importantă mărturisirea diaconului care l-a întâlnit la începutul slujirii sale ca ierarh și care, apoi, l-a însoțit vreme de 20 de ani în Mitropolia Moldovei și Sucevei, despre cuvintele chiriarhului moldav, care spunea că monahii sunt sfinți.

Patriarhul Teoctist, ierarhul care a întâmpinat încercările vieții cu răbdarea, ascultarea și smerenia obișnuite încă din frageda tinerețe

Pomenit de asemeni în aceste zile ale sfârșitului lui iulie, fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist a avut o îndelungată perioadă de slujire ca ierarh.

Nu sunt multe astfel de daruri primite de la Dumnezeu cum a fost cel al slujirii sale vreme de 70 de ani la Sfântul Altar, 57 de ani ca arhiereu, dintre care 33 de ani la București, 21 ca Patriarh și 12 ani ca Episcop-vicar.

Din arhiva Catedralei Patriarhale reținem că, în vremea slujirii sale ca Episcop-vicar patriarhal (1950-1962), s-a ocupat și de chivernisirea acesteia, împreună cu evlaviosul eclesiarh, arhim. Ghervasie Crețu, venit de la Mănăstirea Neamț și pe care Episcopul Teoctist îl cunoștea de multă vreme.

Au fost, așadar, 33 de ani de slujire arhierească la București care s-au adăugat celor 24 de ani hărăziți Domnului la Arad, Craiova și Iași.

Revenind în Moldova de multe ori, se distingeau atenția și iubirea lui față de monahii de atunci și de altădată.

Patriarhul Teoctist nu a uitat viețuirea unor astfel de monahi, iar la o vârstă venerabilă, în câteva interviuri, a oferit mărturii ce pot fi așezate alături de ale părinților pustiei de altădată. A fost apropiat și de Cuviosul Arhimandrit Ilie Cleopa.

Dintre evenimentele ultimilor ani din viața piosului Patriarh Teoctist, două au fost încărcate de semnificație, îndeosebi.

Unul s-a desfășurat în satul său natal, în anul 1992, când a târnosit biserica ctitorită de el însuși, avându-i alături pe alți şase ierarhi, între care și Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei. Patriarhul Teoctist mărturisea că aceea fusese cea mai frumoasă zi din viața lui, la sfințirea Altarului ridicat lângă mormintele părinților lui, Dumitru și Marghioala.

Ceva mai târziu, mai precis în 2005, în ultima vizită pe care a făcut-o în Moldova, la canonizarea Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, Patriarhul Teoctist a elogiat în cuvinte entuziaste nu doar pe sihastrul recent canonizat, ci și pe întâiul său stareț, protosinghelul Ghedeon Verenciuc, trecut la cele veșnice în anul 1945 și al cărui mormânt l-a căutat, amintindu-și că era chiar în dreptul ferestrei de la Sfântul Altar al bisericii unde a intrat pentru prima dată în viața monahală. Spunea că părintele Ghedeon avea întotdeauna pe buze șoaptele Rugăciunii lui Iisus!

Aceste câteva amintiri îi așează pe cei doi Patriarhi în Lumină lină, apropiată de viața filocalică, unul descoperind-o treptat, iar altul trăind-o din tinerețile lui.

Amândoi au întâmpinat în timpul vieții multe nedreptăți ale regimului comunist, Patriarhul Iustin Moisescu, în întreaga sa perioadă de slujire, purtându-le cu multă demnitate și cu o superioară înțelegere a lucrurilor, iar Patriarhul Teoctist cu răbdarea, ascultarea și smerenia obișnuite încă din frageda tinerețe, de la vârsta de 14 ani, când a plecat de acasă, alegând drumul slujirii Bisericii.

Pomenirea celor doi Patriarhi se face la fiecare Liturghie, nu doar într-o zi anume a trecerii lor din lumea acesta, la toate altarele românești din țară și de dincolo de granițe. Sunt pomeniți și în mănăstirile unde au fost ctitori, restauratori, în perioade grele, când astfel de lucrări se realizau cu mari intervenții și fonduri pe măsură.

Patriarhul Iustin Moisescu, îndeosebi ca Mitropolit al Moldovei, într-o slujire care a însumat 20 de ani, a restaurat cele mai importante mănăstiri moldave și apoi, în parte, pe cele din Muntenia, care nu primiseră veșmânt nou în vremea Patriarhului Justinian Marina.

Aceeași preocupare a avut-o și Patriarhul Teoctist la Arad, Craiova, Iași și București, ultima sa ctitorie fiind Mănăstirea Sfinților Români, unde a slujit cu mulți ierarhi la târnosirea ei, cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice.

Sfârșitul lunii lui Cuptor aprinde în inimile slujitorilor Bisericii datoria de a nu-i uita pe cei care s-au făcut pildă cu fapta, cuvântul și învățătura, urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

(Articolul integral, de Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, publicat în Ziarul Lumina)

Sursa foto: ziarullumina.ro