Momentul de cultură
Sentința din procesul Caragiale – Caion, în care marele dramaturg era acuzat de plagiat
La începutul secolului al XX-lea, mai precis la data de 11 martie 1902, a avut loc un proces rămas celebru în istoria literaturii române, procesul Caragiale – Caion.
În acest proces, marele dramaturg era acuzat de plagiat de către un tânăr scriitor pe nume Constantin Ionescu, ce semna în diferite publicații cu pseudonimul „Caion”.
Totul a început la data de 6 mai 1901, când în revista „Moftul român”, Caragiale publica un articol intitulat „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine în cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, tânăr ce semna, după cu pseudonimul Caion.
Cu umorul bine cunoscut, Caragiale va spune că autorul acelui text este un scriitor de duzină ce nu merită nicio atenție.
Astfel, orbit de ură și împins de câteva persoane din anturajul său, Caion a pregătit un plan prin care să se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, în „Revista literară” din data de 30 noiembrie 1901 apare un text plin de insulte la adresa lui Ion Luca Caragiale, acesta fiind acuzat că ar fi plagiat drama sa „Năpasta”, după o piesă ungurească intitulată „Nenorocul”, scrisă de un oarecare scriitor maghiar pe nume, Kemeny Istvan.
Caragiale a rămas stupefiat, neștiind ce să mai creadă, iar o clipă a crezut în posibilitatea unei coincidențe şi s-a pornit să caute peste tot lucrarea autorului maghiar. Nu a găsit, evident, pe nimeni cu acest nume, Kemeny Istvan fiind un nume fictiv şi opera lui pe de-a-ntregul necunoscută.
Hotărât să pună capăt echivocului, Caragiale se decide să-l acționeze în instanță pe Caion pentru calomnie, iar ca să-şi facă dreptate şi să-şi recupereze onoarea împroșcată cu noroi, Caragiale apelează la bunul prieten și avocat, celebru în acea perioadă, Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Astfel, la data de 11 martie 1902 , Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea, a câștigat procesul, iar Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corecțională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile către Caragiale.
Numai că la scurt timp, Caion a contestat decizia şi procesul a continuat, mai ales după ce apărătorii lui Caion au adus așa-zise dovezi prin care au încercat să convingă instanța că „Năpasta“ lui Caragiale seamănă de data asta cu opera „Puterea întunericului“, a lui Tolstoi.
Caragiale a fost apărat și de data aceasta de Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar acesta a invocat o serie de argumente literare pentru a arăta că există diferențe mari între drama lui Caragiale şi cea a dramaturgului rus, Tolstoi.
Într-un final, Curtea, influențată pare-se de anumite cercuri politice, l-a achitat pe calomniatorul Caion, iar unele voci spun că în „spatele poveștii” s-ar fi aflat, de fapt, cunoscutul poet Alexandru Macedonski.
Așa se face că scârbit de umilința trăită şi sătul de nedreptăți, Caragiale a decis să părăsească țara în 1904, stabilindu-se în Germania, după ce a primit o moștenire de la o mătușă. Amintesc si faptul că
De altfel, Ion Luca Caragiale a murit în Germania, la data de 9 iunie 1912, departe de țară, dar cu gândul la ea.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Sursa foto: Pedagoteca
Momentul de cultură
Înălţarea Sfintei Cruci (Post)
Înălţarea Sfintei Cruci este sărbătoarea ce ne aminteşte de momentul din secolul IV, de la Ierusalim, când Sfântul Ierarh Macarie a ridicat în fața creștinilor Crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, descoperită de Sfânta Împărăteasă Elena.
Cinstim Sfânta Cruce deoarece Hristos Domnul S-a răstignit pe ea și ne amintim de Vinerea Mare, eveniment esențial în procesul de mântuire a neamului omenesc. Biserica a rânduit ca ziua de 14 septembrie să fie de post. În această zi, toate lecturile biblice ne amintesc de Sfânta și Marea Vineri, de Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest lucru subliniază faptul că în ziua Înălțării Sfintei Cruci retrăim Vinerea Mare cu toată intensitatea ei duhovnicească.
Sinaxarul zilei din Minei vorbeşte de arătarea Sfintei Cruci pe cer înaintea luptei Sfântului Împărat Constantin cel Mare cu Maxenţiu, de la Podul Vulturului, din faţa Romei. Evenimentul a avut loc în anul 312 şi este fundamental pentru domnia Sfântului Constantin cel Mare şi mai ales pentru atitudinea lui faţă de creştinism. După cum menţionează Sinaxarul, victoria din această luptă, datorată puterii Sfintei Cruci, a determinat convertirea împăratului la creştinism. El o trimite pe mama sa, Sfânta Elena, la Ierusalim, „ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte două cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toată suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, şi, văzând-o poporul, a început a striga: Doamne, miluieşte! Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci”.
Noi, astăzi, retrăim bucuria celor din Ierusalim, din urmă cu 17 veacuri, când au văzut Sfânta Cruce şi, la fel ca ei, o cinstim, venind în această zi de sărbătoare în biserică pentru a ne închina Crucii lui Hristos, „nădejdea creştinilor, îndreptarea celor rătăciţi, limanul celor înviforaţi, în războaie biruinţă, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioşi, învierea morţilor”, care „se înalţă astăzi, şi lumea se sfinţeşte”, iar „credincioşii o primesc pe ea cu dragoste şi câştigă tămăduire sufletului şi trupului” (stihiră de la Utrenia sărbătorii).
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei/Ziarul Lumina
Sursa foto: Ziarul Lumina
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea




