La data de 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui, s-a născut Alexandru Ioan Cuza, fost un om politic român ce a fost ales domnitorul Moldovei, apoi al Principatelor Unite Române, cel care va deveni, astfel, primul şef statului ce va purta numele de  România.

Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o veche familie boierească din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), familie cu mari proprietari de pământ ce avea  diverse ranguri în administraţiile domneşti din Moldova.

Primii ani din viaţă Cuza îi petrece în familie, apoi își începe studiile la pensionul francez Sachetti din Galaţi, apoi la Iaşi, unde îi are colegi, printre alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează deoarece devine secretar al Societăţii Economiştilor Liberali din Moldova, de unde îşi va înainta demisia în anul 1840.

În luna mai a anului 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, iar tânăra familie s-a stabilit în casa părinţilor lui Cuza, din Galaţi. Elena nu a putut avea copii, însă, ea i-a crescut ca pe proprii săi copii pe cei doi băieți avuţi de Cuza cu alta femeie.

În anul revoluționar 1848, în timpul „Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluționară din Moldova.  Astfel, Cuza a fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, în Cernăuţi, asistând, însă, cu amărăciune la înfrângerea revoluționarilor moldoveni, fiind chiar arestat pentru un scurt timp.

În anul 1851, Alexandru Ioan Cuza devine vornic de Huși, iar între anii 1855-1856 va ocupa funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui. La data de 6 iunie 1856 este numit părcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Alexandru Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş, din această funcție. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani în rândul personalităților vremii,  îl renumește pe Cuza părcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

La data de 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn şi în Tara Românească. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.

După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata naţională prin contopirea forţelor militare ale celor două principate şi a înfiinţat Statul Major General.

În 1860, înfiinţează prima universitate din ţară, cea de la Iaşi, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Între 1863-1865, Cuza îl are alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare.

În 1866, „Monstruoasa coaliţie”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice la data de 23 februarie a anului 1866. Astfel, Cuza este nevoit sa își părăsească țara și să își petreacă restul vieţii în exil, în diverse oraşe europene.

La 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viaţă, din cauza unui anevrism, în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte ca România să îşi câştige independenţa. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Ziarul Lumina

La data de 19 martie 1965 murea la București, Gheorghe Gheorghiu- Dej, liderul Partidului Comunist din România și președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

Moartea liderului comunist român a fost învăluită în mister, fiind unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale arhivelor comuniste, existând totuși supoziții ce vorbesc despre presupusa asasinare prin iradiere a lui Gheorghiu-Dej, de către serviciile secrete sovietice.

Adevărul este că în ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la o conferinţa a Tratatului de la Varşovia, iar odată întors la Bucureşti, în urma unui control medical, îi va fi depistat un cancer în fază terminală.

Secretarul General al Partidului Comunist din România îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu, la 19 martie 1965, după o evoluţie extrem de rapidă a bolii, iar în legătură cu moartea lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat mai multe scenarii care mai de care mai fanteziste.

Un lucru este însă cert, anume că un control medical complet realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul, iar acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de suspiciune legate de moartea neaşteptată a lui Dej.

Boala acestuia a avansat într-un ritm deosebit de accelerat după venirea de la Moscova și nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a putut schimba ceva în starea de sănătate a secretarului general al Partidului Comunist din România. Ba mai mult, verdictul specialiștilor francezi, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat inițial de către doctorul personal al lui Dej, medicul Leon Bercu și anume, cancer la plămâni în fază terminală.

Evoluția rapidă a bolii a ridicat numeroase suspiciuni, iar cea mai vehiculată ipoteză în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu-Dej a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia în timpul cât a fost la Moscova, datorită poziției tot mai rebele a României în cadrul lagărului comunist.

De asemenea, a existat un amănunt la fel de stupefiant în această cauză şi anume faptul că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda personală lui Dej, au murit tot de cancer, la scurt timp după decesul acestuia. Şi chiar dacă oficial s-a anunțat că Dej a murit din cauze naturale, marea majoritatea a românilor au înțeles că aici a acționat braţul lung al Kremlinului şi al serviciilor secrete ale Moscovei.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Adevarul

La data de 17 martie 1941 a murit la Cannes, în Franţa, Nicolae Titulescu, fost diplomat, jurist, profesor și om politic român, ministru de externe al României în repetate rânduri, singurul român care a fost preşedinte al Ligii Naţiunilor şi singurul președinte care s-a bucurat de două mandate consecutive ale acestei importante instituţii internaţionale.

Personalitate marcantă a diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu a fost numit datorită abilităţilor sale diplomatice, „Ministrul Europei”, de către mari personalităţi ale politicii internaţionale.

Nicolae Titulescu s-a născut în Craiova, în anul 1882, unde a urmat și studiile primare, iar după absolvirea liceului „Carol I”, în anul 1900, pe baza rezultatelor excelente obținute la examenul de bacalaureat, primește o bursă la Paris și va ajunge să urmeze cursurile Facultății de Drept, pe care o termină cu rezultate remarcabile.

Apoi în anul 1905, după obținerea doctoratului în drept, se va întoarce în România și va deveni profesor la Universitatea din Iaşi, dar se va transfera la Universitatea din Bucureşti în anul 1909, an în care intră în politică și de unde, în 1912, va câștiga un loc de deputat pe lista Partidului Conservator – Democrat, condus de Take Ionescu.

Astfel,  rapida sa ascensiune politică i se datorează lui Take Ionescu, cel care l-a promovat și în funcția de ministru secretar de stat, urmând ca mai târziu, ca membru al guvernului condus de către Ion I. C. Brătianu, să fie numit în funcția de Ministru al Finanțelor.

În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române printre care Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille și alții, înființează, la Paris, Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională.

Începând cu anul 1921 Nicolae Titulescu a fost delegat ca reprezentant permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales în 1930 și 1931, ca președinte al acestei importante organizații internaționale, care astăzi poartă numele de Organizația Națiunilor Unite.

De asemenea, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru de externe, ducând o susținută politică contra revizionismului din Europa și pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace.

Totuși, deoarece nu era de acord cu regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, acesta l-a demis pe Titulescu în anul 1936 din toate funcţiile pe care le avea şi l-a expulzat din ţară. Astfel, marele diplomat român se va refugia pentru început în Elveţia, apoi începând cu anul 1937 se va stabili la Cannes, în Franţa. Şi, deși se afla în afara graniţelor ţării, Titulescu şi-a continuat activitatea de promovare a României şi a militat împotriva nazismului și războiului, prin numeroase conferinţe susținute în public la mari universități, dar şi în numeroase articole din presă.

Marele diplomat român, Nicolae Titulescu, a murit la data  de 17 martie 1941, la Cannes, în Franța, și a fost înmormântat câteva zile mai târziu, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail”, din același oraș.

În anul 1992, conform dorinței sale testamentare, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

În ceea ce privește moartea sa, de-a lungul timpului s-au făcut tot felul de speculații, afirmându-se că ar fi fost otrăvit, din ordinul lui Carol al II-lea sau direct de către Gestapoul german, deși acest lucru nu a fost dovedit niciodată.

(lecția de istorie  prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Radio Renasterea