Momentul de cultură
Prima mențiune documentară a Cetății Neamțului
Într-un un act oficial al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, din data de 3 februarie 1395, se face prima mențiune documentară a Cetății Neamțului, în care este consemnată dorința regelui maghiar de cucerire a acestei importante cetăți.
Aflată la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț, pe Culmea Pleșului, deasupra Luncii Ozanei, această cetate a fost concepută ca parte esențială a sistemului de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea.
Ridicată în timpul domniei lui Petru I în plină perioadă de consolidare a statului medieval Moldova, Cetatea Neamțului avea la data construcției un fort central, aproape pătrat, având fundația în trepte, pe care s-au ridicat ziduri groase de circa 2-3 metri și cu o înălțime de 12 m, prevăzute cu patru turnuri de apărare în colțuri şi susținute în exterior de contraforturi puternice.
Concepută ca un puternic punct de apărare, această cetate a rezistat în anul 1395 atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, apoi, în anul 1476, sub domnia lui Ştefan cel Mare a făcut față puternicului asediu a armatei lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
De altfel, din această perioadă a lui Ştefan cel Mare datează cea de-a doua etapă de construcție, când a fost concepută şi realizată curtea exterioară şi a fost ridicată o nouă centură de ziduri, având 4 bastioane semicirculare, care să dea o rezistență sporită în fața artileriei de asediu. Tot acum au fost înălțate zidurile vechi până la înălțimea de 20 de metri, iar de jur-împrejur s-a săpat un nou șanţ de apărare, cu adâncimea de 10 m peste care s-a construit un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatră, prin care se făcea accesul spre poarta centrală, ce era securizată cu o punte care se ridica cu ajutorul lanțurilor.
Tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare s-au construit şi corpurile de clădiri din curtea interioară, casele domnești, biserica și locuința domnitorului, iar pe laturile cetății, magaziile pentru hrană şi muniție.
După domnia lui Petru Rareș, rolul cetății a scăzut, mai ales în momentul în care, pentru a înfrânge rezistența țării, turcii i-au cerut domnului Alexandru Lăpușneanu să distrugă cetățile.
Pe perioada domniei lui Ieremia Movilă cetatea este refăcută, pentru ca în anul 1600 această cetate să fie declarată reședința domnească a lui Mihai Viteazul, odată cu proclamarea acestuia ca domn al celor trei țări române.
În anul 1686, aici este adăpostită domnița Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu aflată în exil, iar în anul 1691 cetatea va fi sub asediul armatei polone conduse de Ioan Sobieski, rezistând însă cu bine, fiind apărată de un mic grup de plăieși moldoveni.
După distrugerea ordonată de domnitorul Mihai Racoviță, în anul 1717, Cetatea Neamțului își pierde total importanța militară și va rămâne mult timp în paragină.
În anul 1866 cetatea este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Balș, vor începe lucrările de reconsolidare a zidurilor acestei impresionante cetăți a Moldovei.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Sursa foto:
Momentul de cultură
Credința este puntea între om și Dumnezeu, temelia virtuților și izvorul nădejdii (foto)
Fiecare zi din viața noastră este împletită cu har, milă și îndurare de la Dumnezeu.
Să trăim fiecare clipă pentru că este prețioasă și să ne hrănim sufletul în liniștea și pacea Lui Hristos!
Frumusețea vieții nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim, în dragostea pe care o împărtășim, în bunătatea pe care o lăsăm în urmă în viețile pe care le atingem pe drum. Cu fiecare gest venit din inimă, sufletul nostru se încarcă de frumusețe. Dumnezeu lucrează adesea prin gesturi simple ale oamenilor care aleg să iubească în tăcere. O inimă care știe să mulțumească pentru puțin va simți întotdeauna că are destul.
Fiecare om adună în timpul vieții tot ce trebuie pentru veșnicie, fiindcă viața-i ca și o floare ce înflorește și se trece, rămânând în urmă-i parfumul…Doamne mai dă-ne timp să ne schimbăm, dă-ne timp să plângeam și să ne îndreptăm greșelile, dă-ne timp să ne ridicăm spre cele bune, Doamne, dă-ne putere ca în fiecare zi de mâine, când deschidem ochii și vedem lumina zămislită de Tine.
Tot timpul nostru pe pământ se măsoară în dragoste! Viața aceasta pământească să o trăim cu credință, dragoste și nădejdea că vom câștiga viața cea veșnică, prin mântuirea sufletului.


Sursa: facebook/Mănăstirea Vorona
Momentul de cultură
Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român
În fiecare an, la data de 29 iulie, România marchează Ziua Imnului Național, o sărbătoare dedicată unuia dintre cele patru simboluri fundamentale ale statului român, alături de drapel, stemă și sigiliu. Această zi comemorează momentul din 1848 când cântecul revoluționar „Deșteaptă-te, române!” a fost interpretat public pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848. Evenimentul este considerat un moment de referință în istoria imnului, motiv pentru care data de 29 iulie a fost aleasă, prin lege, ca zi oficială de celebrare.
Versurile imnului au fost scrise de poetul Andrei Mureșanu, fiind publicate inițial sub titlul „Un răsunet”. Melodia este atribuită, în mod tradițional, lui Anton Pann, deși specialiștii consideră că aceasta provine dintr-o melodie religioasă sau populară pe care Anton Pann a armonizat-o și a făcut-o cunoscută. Îmbinarea dintre versurile patriotice și melodia solemnă a transformat cântecul într-un simbol al luptei pentru libertate și al trezirii conștiinței naționale.
De-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” a fost cântat în numeroase momente decisive pentru poporul român. A fost prezent în timpul Revoluției de la 1848, a fost interpretat în timpul Războiului de Independență și a însoțit românii în perioadele de rezistență și afirmare națională. După instaurarea regimului comunist, cântecul a fost interzis, deoarece mesajul său era considerat incompatibil cu ideologia oficială. Cu toate acestea, el a continuat să fie păstrat în memoria colectivă și să fie interpretat în cercuri restrânse sau în comunitățile românești din afara țării.
În timpul Revoluției Române din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a răsunat din nou pe străzile orașelor, devenind unul dintre simbolurile luptei împotriva dictaturii. Forța mesajului său și legătura profundă cu dorința de libertate au făcut ca, după căderea regimului comunist, cântecul să fie ales drept imn național al României. Prin Decretul-Lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990, „Deșteaptă-te, române!” a devenit oficial imnul național, statut consacrat ulterior și prin Constituția României.
Versurile imnului transmit un mesaj puternic despre demnitate, unitate, curaj și responsabilitate față de destinul națiunii. Ele îndeamnă la solidaritate și la apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, motiv pentru care imnul este interpretat în cadrul celor mai importante ceremonii oficiale, la manifestările militare, în instituțiile publice și la competițiile sportive internaționale în care România este reprezentată.
Ziua Imnului Național este marcată anual prin ceremonii organizate în întreaga țară. În multe orașe au loc festivități militare și religioase, concerte ale fanfarelor militare, ceremonii de arborare a drapelului și interpretări solemne ale imnului. Instituțiile publice, autoritățile locale și unitățile militare organizează evenimente prin care este evidențiată importanța acestui simbol național și rolul său în istoria României.
Imnul național nu este doar o piesă muzicală oficială, ci o expresie a identității și continuității statului român. El reflectă momentele de cumpănă și de speranță prin care a trecut națiunea și amintește generațiilor actuale de valorile care au stat la baza formării României moderne. Tocmai de aceea, Ziua Imnului Național reprezintă nu doar comemorarea unui cântec istoric, ci și un prilej de a celebra libertatea, unitatea și respectul față de simbolurile care definesc statul român.
Sursa foto: Desteptarea
Momentul de cultură
Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”
Citatul lui Mihai Eminescu – „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” – spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o afirmație despre gramatică sau vocabular, ci despre identitate, cultură și conștiință colectivă.
Limba nu este un simplu instrument pe care îl folosim după bunul plac. Ea ne formează gândirea, ne modelează ideile și ne influențează felul în care vedem lumea. Gândim în cuvintele pe care le știm. Simțim prin expresiile pe care le-am învățat. În acest sens, limba ne conduce mai mult decât o conducem noi pe ea.
Fiecare generație moștenește limba ca pe o avere. Nu o creează de la zero, ci o primește cu istoria, valorile și rănile ei. Cuvintele poarta în ele tradiții, mentalități și moduri de a înțelege viața. De aceea, atunci când alterăm limba sau o tratăm cu superficialitate, afectăm mai mult decât comunicarea – afectam rădăcina identității noastre.
Eminescu vedea limba română ca pe un organism viu, care trebuie respectat și cultivat. Nu suntem stăpânii ei pentru că ea există dincolo de noi și va continua și după noi. Noi suntem trecători, dar limba rămâne.
Citatul este și o lecție de smerenie. Ne amintește că aparținem unei culturi și unei istorii mai mari decât noi. Limba ne ține uniți, ne definește și ne depășește. Iar dacă vrem să ne înțelegem pe noi înșine, trebuie mai întâi să înțelegem limba în care gândim.
Sursa: facebook/Viața-i un dar
Sursa foto: curatorial.ro




