Cultură
Nașterea marelui sculptor român Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”
Sculptorul Constantin Brâncuşi a fost cel mai cunoscut artist român și poate fi considerat pe bună dreptate „părintele sculpturii moderne”. Integrat în categoria celor mai mari artiști ai artei secolului al XX-lea, Brâncuşi a exprimat prin creaţia sa o nouă viziune asupra sculpturii, o viziune în care sunt integrate miturile primordiale ale omenirii, dar şi elementele inconfundabile ale artei populare româneşti.
Născut la 19 februarie 1876, în Hobița Gorjului, Constantin Brâncuși a avut o copilărie grea, marcată de multe neajunsuri și ani lungi de ucenicie în diferite ateliere sau prăvălii unde muncea pentru a-și câștiga existența.
Încă de mic își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual, fapt pentru care urmează Școala de Arte și Meserii în Craiova din anul 1898, după care pleacă la București unde va absolvi Școala de Belle Arte în anul 1902. În următorii doi ani primește comenzi pentru diferite lucrări, dar după ce realizează bustul generalului medic Carol Davila, ce era stabilit să fie amplasat la Spitalul Militar din București, membrii consiliului care făcea recepția lucrărilor au făcut unele opinii contradictorii despre caracteristicile fizice ale sculpturii. Acest lucru l-a nemulțumit profund pe Brâncuși, care decide să plece în anul 1904 în Franța. Și fiindcă nu avea banii necesari deplasării, se hotărăște să facă drumul până la Paris, pe jos, trecând mai întâi prin Viena unde a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România.
În anul 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, din Paris unde lucrează până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala, refuzând să lucreze ca practician în atelierul marelui sculptor Auguste Rodin. Cu această ocazie va rosti cuvintele devenite ulterior celebre: „Iarba nu crește la umbra marilor copaci”.
Expune pentru prima dată la Paris în anul 1906, iar un an mai târziu realizează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, când va culmina cu „Poarta Sărutului”, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.
În anul 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, iar în 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură” unde primește premiul „II ex aequo“.
Până în 1914 Constantin Brâncuși va participa cu regularitate la expoziții din Paris și București, inaugurând ciclurile de sculptură modernă precum „Pasărea Măiastră”, „Muza adormită” sau „Domnișoara Pogany”, iar în anul 1914 va deschide prima expoziție din Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei, această activitate remarcându-se prin participarea la cele mai importante expoziții de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia și alte multe ţări, unde a câștigat numeroase premii.
Lucrările lui Brâncuși se găsesc în zeci de ţări de pe patru continente, în muzeele din Paris, Londra, New York, Washington, Stockholm, Zurich, Berlin și altele.
În atelierul său din inima Parisului, Brâncuși a creat opere ce vor rămâne în istoria umanității, opere ce se remarcă atât prin eleganța formei cât şi prin utilizarea inedită a materialelor din care sunt făcute. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, refuzate însă de guvernul comunist al României anilor 1950, dar care au fost acceptate cu bucurie de Franța, care a preluat aceste lucrări şi a reconstruit, după moartea sculptorului, copia atelierului său la renumitul Centru Cultural „Georges-Pompidou”.
De fapt, notorietatea sculptorului român a fost atât de mare în Franța, încât autoritățile pariziene țineau pe loc un cartier întreg, pentru că nu îndrăzneau să demoleze atelierele lui Brâncuși. Şi asta în timp ce în România, în epoca „realismului socialist”, Brâncuși era considerat ca unul din reprezentanții „formalismului burghez” și un creator de „artă decadentă”.
Abia la jumătatea anilor ’60, Brâncuși a fost „redescoperit” și în România ca un geniu artistic și în consecință, Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu cu „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii” și „Poarta sărutului” a putut fi reamenajat, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi dărâmat.
Constantin Brâncuși este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris, chiar dacă de-a lungul timpului au existat numeroase demersuri pentru repatrierea osemintelor celui ce a fost considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.
(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)
Botoșani
Astăzi celebrăm cultura română și una dintre figurile sale fundamentale – Mihai Eminescu, la 176 de ani de la naștere
Aleasă ca Zi a Culturii Naționale, data de 15 ianuarie reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu, care s-a născut în această zi în anul 1850 la Botoșani, în Moldova, copilăria petrecând-o la Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și în contact direct cu natura pe care o va evoca cu nostalgie în poeziile viitoare.
Considerat de cititori și de critica literară drept cea mai importantă personalitate a literaturii române, Mihai Eminescu a fost deosebit de receptiv la romantismul european al secolului al XIX-lea, asimilându-și creația prin capodopere literare în care se observă pasiunea pentru istoria națională, pentru lupta poporului român pentru libertate și pentru păstrarea identității naționale.
Mihai Eminescu a evocat în scrierile sale faptele strălucite ale înaintașilor noștri, descriind momente și personalități marcante ale istoriei naționale și oferind în același timp contemporanilor exemple reale de patriotism, reflectat cel mai bine în următoarea cugetare: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci este mai ales iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”.
Astfel, la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume Mihai, cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici.
Viitorul mare poet își va petrece copilăria la Ipoteşti în casa părintească, iar după ce urmează şcoala normală de la Cernăuţi, face două clase de gimnaziu și este angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, lucrând mai întâi ca și copist la tribunal şi primărie, iar din anul 1865 preluând postul de custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, de la Liceul German din Cernăuți. După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini și Vlădicescu.
Devine apoi copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly, participând la turnee în întreaga țară, după care ajunge la Teatrul Național din București, unde va fi angajat ca sufleur.
În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 va participa la cursurile Facultății de Filosofie, neavând însă dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Tot la Viena audiază și cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie și științe și va parte din societatea literară „România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie.
Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o închină memoriei profesorului său. Începe apoi colaborarea la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, debutul în poezie fiind în nr. 6/1866 al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea”, poezie semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu, numele fiind schimbat la sugestia lui Iosif Vulcan. Această primă poezie a fost urmată de multe altele, dintre care amintim: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Pe lângă plopii fără soț”, „O călărire în zori” și altele.
După apropierea de societatea literară „Junimea”, creațiile sale sunt primite cu mare entuziasm, iar din 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană „Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia „Venere și Madonă”, apoi poemul „Epigonii” și povestea „Făt Frumos din lacrimă”.
Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește în mod constant lucrările. Profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al „Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea „direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, societatea „Junimea” acordându-i o bursă de studii cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene și se întoarce în ţară.
Între anii 1874-1877 va ocupa postul de director al Bibliotecii Centrale, apoi profesor suplinitor la Institutul Academic și revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, perioadă în care îl va cunoaște pe Ion Creangă, cu care va lega o mare prietenie.
Continuă colaborarea la alte importante reviste și va ajunge la București, unde devine, la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul „Timpul”. Aici va lucra timp de aproape șapte ani, alături de Ioan Slavici și de Ion Luca Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine și de analiză.
În 1880 devine redactor-șef al ziarului „Timpul”, în paginile căruia va publica numeroase articole referitoare la problemele vieții din perioada respectivă. Din această perioadă datează și marile sale creații precum „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Împărat și proletar”, „Sara pe deal’’, „O, rămâi”, „Revedere” și multe altele.
Ca o recunoaștere a activității sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societății Presei Române condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu și tot în acel an va apărea în „Almanahul Societății România Jună” din Viena, poemul „Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile „Convorbirilor literare”.
Mihai Eminescu a murit la data de 15 iunie 1889 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la umbra unui tei, acest loc devenind repede un loc de pelerinaj pentru românii care îl prețuiesc pe „cel mai mare poet al literaturii române”.
Sursa: Lecția de istorie
Cultură
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera OMNIA a ajuns la cea de-a XXXV-a ediție (foto)
Primăria Municipiului Botoșani și Consiliul Local Botoșani, în parteneriat cu Fundația Culturală „Hyperion-Caiete Botoșănene” și Uniunea Scriitorilor din România, organizează cea de-a XXXV-a ediție a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera OMNIA pentru anul 2025.
Seria evenimentelor va fi deschisă pe data de 14 ianuarie 2026, de la ora 12.00, cu primirea invitaților la Hotel Rapsodia iar de la ora 17.00, în Foaierul Teatrului „Mihai Eminescu” va avea loc Ziua Editurii Junimea, avându-i ca moderatori pe Simona Modreanu (director Editura Junimea), Lucian Vasiliu și Paul Gorban, cu stand de carte și prezentări ale noilor apariții editoriale:
- Gellu Dorian – Primul raft. Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”
- Nicolae Corlat – Împotriva orbirii
- Valentin Talpalaru – Vorbitorul din umbră. O poveste. El hablador de sombra. Una historia.
- Valeriu Stancu – Oarba vecie din minutare
- Prezentarea revistei „Scriptor”
- Alte noi apariții editoriale ale Editurii Junimea. Semnale.
Ziua Culturii Naționale va debuta joi, pe 15 ianuarie 2026, de la ora 09.30, cu ședința festivă a Consiliului Local iar la ora 10.30, la Biserica Uspenia din Centrul Istoric vor avea loc TE DEUM, depuneri de jerbe de flori la statuia poetului Mihai Eminescu și un recital al poeților invitați.
Ulterior, la sediul Reprezentanței Botoșani a Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România va avea loc o întâlnire a invitaților cu scriitorii botoșăneni.
De la ora 17.00, în sala de spectacole a Teatrului „Mihai Eminescu” va fi susținută Gala de decernare a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera OMNIA pe anul 2025, în prezentarea lui Răzvan Amitroaie, urmată de un recital Adrian Naidin.
Poeții nominalizați care au intrat în procedură de jurizare în vederea desemnării laureatului sunt: NICHITA DANILOV, MARIAN DRĂGHICI, ARCADIE SUCEVEANU, DOINA URICARIU, MATEI VIȘNIEC, CĂLIN VLASIE și GEORGE VULTURESCU.
Nominalizările au fost efectuate în urma unui sondaj din perioada septembrie – noiembrie 2025, de către Fundația Culturală „Hyperion-Caiete Botoșănene”, pe un eșantion de 100 de actanți, dintr-un număr de 30 de poeți propuși.
Printre invitați, sunt așteptați să ajungă la Botoșani Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Dan Gulea, Nichita Danilov, Matei Vișniec, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici, Grete Tartler, Adrian Popescu, Ion Pop, Lucian Vasiliu, Simona Modreanu, Călin Vlasie, George Vulturescu, Valeriu Stancu, Valentin Talpalaru, Paul Gorban, Radu Florescu, Vasile Tudor, Ionică Moldovan, Adrian Naidin și scriitorii botoșăneni Gellu Dorian, Nicolae Corlat, Mircea Oprea, Cristina Șoptelea, George Luca, Gabriel Alexe sau Dumitru Necșanu.


Actualitate
Sfântul Gheorghe, simbol al curajului, credinței neclintite și biruinței asupra răului, în iconografie (foto)
Iconografia păstrează imaginea Sfântului Gheorghe călare pe un cal, străpungând cu sulița un balaur. O legendă pioasă, în care Sfântul Gheorghe salvează cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizată de un monstru, care întruchipează Răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete.
Imaginea Sfântului a rămas în amintirea oamenilor ca model de curaj „în lupta cu diavolul”.
Mai este reprezentat într-o mantie roșie, culoare tradițională pentru un martir, deopotrivă ca războinic pedestru sau ca tribun militar în „veșminte patriciene”, cu o diademă metalică pe cap, cu o platoșă sub mantie, ținând o cruce în mâna dreaptă și o sabie în mâna stângă.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ca ocrotitor
Prin 1222, Richard Inimă de Leu, regele Angliei, „îl alegea” pe Sfântul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale și „al întregii țări”. Regele Edward al III-lea a înființat „Ordinul Saint George”. Mai târziu, „Crucea Sfântului Gheorghe” a devenit steagul Angliei – „Union Jack”.
Marele Mucenic Gheorghe este considerat și ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei.
Armata Română l-a luat drept ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în anul 1920. După o perioadă de întrerupere a acestei „cinstiri”, Sfântul este cinstit și prăznuit, începând cu anul 1990, de toate unitățile militare.
Reprezentarea Sfântului Gheorghe doborând balaurul este prezentă și pe Steagul Moldovei, aflat la Mănăstirea „Zografu” din Muntele Athos.
Pe respectivul steag se află rugăciunea lui Ștefan cel Mare către Sfântul Gheorghe: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale“.
De asemenea, pecetea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei poartă chipul Sfântului Gheorghe, preluat după steagul de luptă al Sfântului Ștefan cel Mare.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință
Glasul 4: „Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor, împăraţilor ajutător, purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”

Sursa foto: playtech.ro




