Astăzi, 6 februarie 2025, se împlinesc 84 de ani de la masacrul românilor bucovineni de la Lunca Prutului, ținutul Herța, din regiunea Cernăuți.

Acest masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 este doar unul dintre  multele  masacre comise de soldații sovietici împotriva românilor care doreau să evadeze din Uniunea Sovietică în România, ca urmare a Pactului  Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

Pactul prevedea împărţirea, de către Hitler şi Stalin, a unor întinse teritorii aparţinând unor state din Europa Centrală şi de Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Hitler promisese Uniunii Sovietice teritorii din ţări precum Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia, dar și partea răsăriteană a Poloniei, iar de la România sovieticii urma să răpească Basarabia.

La numai o săptămână după parafarea Pactului a început Al Doilea Război Mondial, iar cei doi dictatori şi-au ţinut promisiunea unul faţă de celălalt şi au trecut la anexări teritoriale conform înțelegerii, în dispreţ total faţă de dreptul internaţional.

Astfel, pe 26 iunie 1940, URSS a trimis guvernului de la Bucureşti ultimatumul privind cedarea Basarabiei, dar şi a Bucovinei de Nord. Ce este curios este faptul că nordul Bucovinei nu fusese menţionat în Pactul Ribbentrop-Molotov, însă ocuparea sa a fost o concesie acordată de Hitler lui Stalin. Astfel, în toate teritoriile româneşti ocupate de sovietici, au început din vara anului 1940 o serie de arestări, jafuri, violuri, torturi, execuţii ori deportări în gulagurile din Siberia, vizate fiind în special elitele intelectuale.

În următoarele luni, pentru a scăpa de teroarea bolşevică, mii de cetăţeni români din Bucovina s-au refugiat în România, lăsându-și în urmă casele și avuția. Numai că de tema persecuţiei sovietice, grupuri de români din Bucovina traversau noaptea frontiera, peste gheaţa groasă care acoperise râul Prut în iarna anului 1941, încercând să ajungă în România. Unii dintre românii care își părăseau casele reuşeau să se refugieze la Rădăuţi așteptând momentul prielnic să treacă granița, însă alţii erau interceptaţi de grănicerii sovietici şi împuşcaţi pe loc ori capturaţi şi trimişi sub escortă înarmată înapoi, unde îi aştepta condamnarea la moarte sau deportarea în Siberia.

Conştienţi fiind de riscurile la care se expuneau, românii basarabeni treceau totuși pe ascuns frontiera, pentru mulţi dintre aceștia fiind singura soluţie de salvare din ghearele terorii.

Tot cu această năzuinţă au pornit la drum, la sfârșitul lunii ianuarie 1941, și cei aproximativ 150 de localnici din satul Mahala, ce au mers pe jos circa 30 kilometri până în apropiere de graniţa româno-sovietică, până când patrulele sovietice i-au descoperit şi i-au mitraliat, încât niciunul nu s-a întors ca să povestească tragedia de care au avut parte.

Acesta avea să fie doar primul episod al masacrului din Lunca Prutului, pentru că tragedia urma să continue în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, când un grup compact de 400 de români din satele Coteni, Boian, Plaiul Cosminului, Ceahor și Corovia din nordul Bucovinei, au încercat să treacă granița, pe râul Prut înghețat. Numai că atunci când s-au apropiat de graniță au fost surprinși de grănicerii sovietici și majoritatea au fost uciși și aruncați în două gropi comune aflate în apropierea râului.

Doar 57 dintre românii basarabeni au reușit să scape și să treacă granița în România și au relatat tragedia de care au avut parte. Din păcate alți 44 de fugari au fost prinși a doua zi de trupele sovietice, iar 23 dintre ei au fost condamnați la moarte, ceilalți fiind condamnați la diferite pedepse cu închisoarea ori trimiși în Siberia.

Masacrul din data de 6 februarie 1941 nu a fost însă decât un alt episod din drama românilor bucovineni, asta deoarece alte câteva mii au fost uciși câteva luni mai târziu într-un alt masacru, cel de la Fântâna Albă, când au murit aproape 4000 de români bucovineni nevinovați.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Jurnalul

La data de 5 februarie 1953, murea în închisoarea de la Sighet, Iuliu Maniu, unul dintre cei mai prestigioși oameni politici din România, personalitate de marcă a națiunii române ce s-a implicat activ în realizarea Marii Uniri din 1918.

Iuliu Maniu a fost liderul Partidului Național Român din Transilvania, ulterior președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi apoi președintele Partidului National Țărănesc în perioada 1926-1933 și 1937-1947.

Personalitatea lui Iuliu Maniu a fost în prim planul scenei politice românești datorită profesionalismului și moralității sale ireproșabile, fapt ce a făcut să fie ales membru în Parlamentul din București, ocupând de asemenea de mai multe ori funcția de prim-ministru al României în perioada interbelică.

După acapararea puterii politice de către comuniști, artizanul Marii Uniri de la 1918, Iuliu Maniu, a fost supus unui aspru regim de detenție în cea mai sinistră închisoare a României, cea de la Sighetu Marmației, iar asta după un proces politic început în octombrie 1947, în care a fost acuzat de „înaltă trădare” de către autoritățile comuniste.

Prin sentința din 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață, dar în timpul detenției el a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obțină mărturii cum că ar fi complotat împotriva statului român. Maniu a respins categoric acuzația că ar fi intenționat să înlăture prin forță guvernul Petru Groza, susținând că lupta sa avea un caracter eminamente politic, că nu se dorea folosirea forței, ci lupta sa viza doar respectarea regulilor democratice în România.

După condamnare, Iuliu Maniu a fost transportat la închisoarea din Sighet, unde se aflau şi alte personalități politice arestate de comuniști, personalități precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alții.

Asupra acestor deținuți, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale deosebite, fiind supuși unui regim de exterminare, regim ce a făcut ca după șase ani de detenție, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu să se deterioreze foarte grav și el să se stingă din viață la 5 februarie 1953.

Conform mărturiilor celor cu care era în celulă, Iuliu Maniu a fost lucid până în ultimul moment al vieții sale, iar ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Mergeți şi vestiți tuturor cauza noastră”.

După ce a murit, trupul său a fost luat și aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: Descopera.ro

Într-un un act oficial al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, din data de 3 februarie 1395, se face prima mențiune documentară a Cetății Neamțului, în care este consemnată dorința regelui maghiar de cucerire a acestei importante cetăți.

Aflată la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț, pe Culmea Pleșului, deasupra Luncii Ozanei, această cetate a fost concepută ca parte esențială a sistemului de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Ridicată în timpul domniei lui Petru I în plină perioadă de consolidare a statului medieval Moldova, Cetatea Neamțului avea la data construcției un fort central, aproape pătrat, având fundația în trepte, pe care s-au ridicat ziduri groase de circa 2-3 metri și cu o înălțime de 12 m, prevăzute cu patru turnuri de apărare în colțuri şi susținute în exterior de contraforturi puternice.

Concepută ca un puternic punct de apărare, această cetate a rezistat în anul 1395 atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, apoi, în anul 1476, sub domnia lui Ştefan cel Mare a făcut față puternicului asediu a armatei lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

De altfel, din această perioadă a lui Ştefan cel Mare datează cea de-a doua etapă de construcție, când a fost concepută şi realizată curtea exterioară şi a fost ridicată o nouă centură de ziduri, având 4 bastioane semicirculare, care să dea o rezistență sporită în fața artileriei de asediu. Tot acum au fost înălțate zidurile vechi până la înălțimea de 20 de metri, iar de jur-împrejur s-a săpat un nou șanţ de apărare, cu adâncimea de 10 m peste care s-a construit un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatră, prin care se făcea accesul spre poarta centrală, ce era securizată cu o punte care se ridica cu ajutorul lanțurilor.

Tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare s-au construit şi corpurile de clădiri din curtea interioară, casele domnești, biserica și locuința domnitorului, iar pe laturile cetății, magaziile pentru hrană şi muniție.

După domnia lui Petru Rareș, rolul cetății a scăzut, mai ales în momentul în care, pentru a înfrânge rezistența țării, turcii i-au cerut domnului Alexandru Lăpușneanu să distrugă cetățile.

Pe perioada domniei lui Ieremia Movilă cetatea este refăcută, pentru ca în anul 1600 această cetate să fie declarată reședința domnească a lui Mihai Viteazul, odată cu proclamarea acestuia ca domn al celor trei țări române.

În anul 1686, aici este adăpostită domnița Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu aflată în exil, iar în anul 1691 cetatea va fi sub asediul armatei polone conduse de Ioan Sobieski, rezistând însă cu bine, fiind apărată de un mic grup de plăieși moldoveni.

După distrugerea ordonată de domnitorul Mihai Racoviță, în anul 1717, Cetatea Neamțului își pierde total importanța militară și va rămâne mult timp în paragină.

În anul 1866 cetatea este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Balș, vor începe lucrările de reconsolidare a zidurilor acestei impresionante cetăți a Moldovei.

(lecția de istorie prezentată de profesorul Viorel Guțu)

Sursa foto: