Dacă Hristos n-a înviat, spune marele Pavel, zadarnică este credința voastră (Corinteni I 15, 17). Nu degeaba diavolul se dă peste cap să ne convingă că Lumina Sfântă care se coboară în Sâmbăta Mare n-ar fi decât un truc ieftin cu care Biserica își umple buzunarele. Căci, dacă nu vom crede că Dumnezeu poate trimite în mod miraculos o lumină de sus, cum am putea crede că un om, vreodată, fie El și Dumnezeu, ar fi putut să învieze? arată ziarullumina.ro

Se spune că Sfânta Lumină este focul grecesc al bizantinilor. Că Patriarhul de Ierusalim are cu el o brichetă cu care aprinde lumânările. Că evreii și arabii sunt înțeleși cu grecii ca să câștige bani din turism. Dar numai absurditatea în sine a existenței unei farse de proporții mondiale care să nu fi fost până acum deconspirată, după două milenii și sub atâtea cârmuiri politice, este o dovadă supremă în sprijinul Sfintei Lumini.

Dacă o cârmuire oarecare ar fi rămas aceeași până astăzi, s-ar fi putut crede că își respectă propriile tradiții și interese, perpetuând aceeași veche minciună.

Adevărul este că rareori în istorie vreunul dintre conducătorii Ierusalimului ar fi putut să profite de pe urma Sfintei Lumini mai mult decât ar fi profitat de dispariția ei, mai arată ziarullumina.ro

Oamenii erau dominați de temeri și credințe religioase

Pe de altă parte, pornim de la o premisă total greșită. Trăind în lumea modernă, ne închipuim că toți oamenii, de la începutul lumii, nu au avut alt motor al existenței decât banul, când, în realitate, până în urmă cu doar câteva secole, oamenii erau dominați de temeri și credințe religioase, sub imboldul cărora acționau chiar și când venea vorba de agenda lor politică și care le-ar fi susținut, oricum, această agendă mai bine decât orice fel de propagandă.

A demonstra că Sfânta Lumină este un fals ar fi fost aur curat pentru orice calif, sultan sau emir. În schimb, musulmanii participau la slujba de venire a Luminii și o luau în casele și geamiile lor, atât de izbitoare era minunea.

Poate de aceea a și îngăduit Dumnezeu ca Sfântul Mormânt să se afle cel mai mult în mâinile arabilor, cunoscuți ca fiind de o mare religiozitate, spre deosebire de popoarele occidentale care au deținut și ele o vreme Ierusalimul, dar pe care azi le-am putea acuza de un indiferentism religios menit să le facă să închidă ochii la diverse false minuni, când vine vorba de bani.

Chiar și în prezent, custodele Sfântului Mormânt, adică păstrătorul cheii și sigiliului său, este un palestinian dintr-o familie cu tradiție – Adeeb Joudeh Al Husseini. Ca să nu mai vorbim de percheziția aproape umilitoare pe care e obligat să o suporte Patriarhul Ierusalimului în fiecare an, ca oficialitățile (deloc creștine) să se asigure că nu are cu sine o sursă de foc.

Câți dintre cârcotașii contemporani știu, însă, că vreme de șase secole, nimeni nu intra în Sfântul Mormânt până când nu venea Lumina, patriarhul rămânea afară, iar în momentul când focul sfânt începea să se răspândească dinăuntru, abia atunci guvernatorul musulman descuia și-l lăsa pe patriarh să ia Lumină. Dar Lumina nu venea doar din Mormânt, ci și de pe alături, aprindea (și aprinde încă) lumânările unora dintre credincioși, vine, de fapt, în fiecare an cu totul diferit, în formă de glob de foc sau ca flash-uri de lumină, din boltă și din aer, în diverse culori, la diverse ore. Pentru un fenomen atât de precis, este extrem de imprevizibilă, ba, am putea spune, chiar jucăușă.

Confirmări de peste veacuri

Sfânta Lumină vine ceas, dar niciodată la oră fixă, tocmai ca să le arate necredincioșilor că dacă ar fi fost un circ orchestrat de ortodocși, atunci s-ar fi petrecut liniar, la o oră anume și ar fi avut, de la an la an, aceleași manifestări.

Mărturiile despre ea sunt atât de multe, din epoci atât de variate și scrise de autori atât de diferiți, de la cei mai înflăcărați creștini până la evreii și musulmanii cei mai dornici să o conteste (dar care rămân, totuși, uluiți de ea), încât este probabil unul din cele mai bine documentate evenimente din istorie.

Încerc aici o listă (departe de a fi completă) de martori neortodocși care au scris despre ea, din cele mai vechi timpuri, și ale căror texte cititorul le-ar putea găsi cu ușurință pe internet: Ibn al-Qass, jurist și teolog musulman (sec. X), persanul Al-Biruni, astronom, matematician, fizician (care susține, pe la anul 1000, că anumiți sultani au pus un fitil de aramă în candelele din biserică, ca să nu se înfăptuiască minunea, Sfânta Lumină aprinzând, însă, arama). Bartolf, cronicar francez; Caffaro, cruciat italian; William de Malmesbury, monah și istoric englez; Petru Venerabilul, sfânt catolic; egumenul islandez Niculas Bergsson; egumenul englez Richard și francezul Ambrosius (care menționează, în cronicile lor, că sultanul Saladin a poruncit de trei ori stingerea candelei peste care se coborâse Sfânta Lumină, iar aceasta s-a reaprins de la sine). Alţii sunt Theodorich, Episcop de Würzburg; persanul Al-Qazwini, medic, astronom și geograf (sec. XII-XIII); călătorul german Johann Schiltberger; istoricul elvețian Felix Fabri (sec. XV); arheologul britanic Charles Warren (martor ocular de patru ori la venirea Sfintei Lumini, care, deși anglican, susține cu tărie autenticitatea minunii – sec. XIX).

Dovada de netăgăduit a miracolului este capacitatea ei de a nu arde minute întregi

Nimeni n-a reușit să găsească până acum vreo explicație pentru asta, cu atât mai mult cu cât perioada „de grație” a focului sfânt este variabilă de la un an la altul. Celebrul foc grecesc (foc a cărui rețetă a fost demult pierdută), atât de mult pus astăzi în legătură cu Sfânta Lumină, era formidabil dintr-un punct de vedere cu totul opus, și anume că ardea orice, oricum, oricât, până și în apă.

O altă observație, pe care, într-un mod inexplicabil, nici unul dintre acești necredincioși de o logică „imbatabilă” nu se gândește să o facă, este că, în acele prime minute, Lumina arde, de fapt, însă selectiv. Ea arde fitilul lumânărilor din mâinile pelerinilor, arde fitilul candelelor, dar nu arde persoanele, carnea, părul și barba acestora. Este ca și cum Lumina ar avea, deci, putere de decizie și raționalitate. Oricine se poate convinge de acest adevăr, fără să facă neapărat drumul până la Ierusalim, din sutele de filmări cu venirea Sfintei Lumini, care circulă pretutindeni.

Posibile explicaţii ştiinţifice

Pentru cei care au nevoie să-L zgândăre pe Hristos în coastă ca să creadă, există și o dovadă științifică. Este vorba despre măsurătorile fizicianului rus Andrei Volkov, în Sâmbăta Mare din anul 2008.

În urma experimentului, fizicianul afirmă că, exact înainte de apariția Sfintei Lumini, au avut loc mai multe fenomene absolut miraculoase.

Primul, încărcătura electrică a aerului, vizibilă cu ochiul liber, posibilă în natură doar în cazul unei diferențe foarte mari de potențial electric, pentru care clădirea ar fi trebuit să fie alcătuită din cuarț pur, iar afară să fie furtună.

Al doilea este prezența nejustificată a plasmei de temperatură scăzută, deoarece ea nu poate exista în aer decât în condiții extrem de stricte, de foarte mare umiditate, în timp ce în Biserica Sfântului Mormânt atmosfera este caldă și uscată.

De altfel, această plasmă nu a putut fi reprodusă în mod artificial până recent și este investigată în laboratoare numai în vid. La toate astea s-a adăugat o descărcare electrică intensă, de origine nedepistată, tocmai în momentul venirii Luminii.

Andrei Volkov susține că măsurătorile sale sunt o confirmare a naturii minunate a fenomenului (Vezi Haralambie Skarlakidis, Sfânta Lumină – Minunea din Sâmbăta Mare de la Sfântul Mormânt, Ed. Elaia, Atena, 2011).

Focul care coboară din cer

Sfânta Lumină, „marcă înregistrată” a Ortodoxiei, este același foc care a ars jertfele lui Abel și ale lui Ilie (ca o adeverire a dreptei lor credințe), ea nefiind o „invenție” a epocii neotestamentare, așa cum se crede. Astfel, în Cartea a doua a Macabeilor, din Septuaginta, se povestește cum și Moise, și Solomon au sfințit jertfelnicul lui Dumnezeu prin pogorârea unui foc din cer care a mistuit jertfa, ca apoi, pe vremea robiei babilonice, preoții să ia focul acesta de pe altarul Templului și să-l ascundă într-o fântână secată.

Mai târziu, Neemia i-a trimis pe urmașii preoților să readucă focul, însă, cum ei au găsit în locul focului apă, au adus apa aceasta și, după ce au stropit cu ea jertfele, apa s-a transformat înapoi în foc și le-a mistuit. Focul sfânt este, în Vechiul Testament, o confirmare a locului suprem de închinare, a spațiului dumnezeiesc, iar în Noul Testament a calendarului pascal, așadar, a timpului divin, „busola” și „ceasornicul” infailibil al lui Dumnezeu.

Lumina sfântă a venit și anul acesta, în mijlocul războiului absurd și al demenței demonice inutile, căci, spune Evanghelistul Învierii: Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a putut s-o cuprindă  (Ioan, 1, 5). În lumea aceasta plină de incertitudini nu există decât două lucruri absolut garantate: moartea și venirea anuală a Sfintei Lumini. Ceea ce este un alt fel de a spune că la fel de certă ca moartea este și Învierea.

(articol de Maria Anastasiu, publicat în ziarullumina.ro)